Setea după Dumnezeu – Psalmul 42

Cum doreşte un cerb izvoarele de apă, aşa Te doreşte sufletul meu pe Tine, Dumnezeule! Sufletul meu însetează după Dumnezeu, după Dumnezeul cel viu; când mă voi duce şi mă voi arăta înaintea lui Dumnezeu? Cu lacrimi mă hrănesc zi şi noapte, când mi se zice fără încetare: „Unde este Dumnezeul tău?”

 Mi-aduc aminte şi-mi vărs tot focul inimii în mine când mă gândesc cum mergeam înconjurat de mulţime şi cum înaintam în fruntea ei spre Casa lui Dumnezeu, în mijlocul strigătelor de bucurie şi mulţumire ale unei mulţimi în sărbătoare. Pentru ce te mâhneşti, suflete, şi gemi înăuntrul meu? Nădăjduieşte în Dumnezeu, căci iarăşi Îl voi lăuda; El este mântuirea mea şi Dumnezeul meu.

Îmi este mâhnit sufletul în mine, Dumnezeule, de aceea la Tine mă gândesc din ţara Iordanului, din Hermon şi din muntele Miţear. Un val cheamă un alt val la vuietul căderii apelor Tale; toate talazurile şi valurile Tale trec peste mine. Ziua, Domnul îmi dădea îndurarea Lui, iar noaptea, cântam laudele Lui şi înălţam o rugăciune Dumnezeului vieţii mele.

De aceea zic lui Dumnezeu, Stânca mea: „Pentru ce mă uiţi? Pentru ce trebuie să umblu plin de întristare sub apăsarea vrăjmaşului?” Parcă mi se sfărâmă oasele cu sabia când mă batjocoresc vrăjmaşii mei şi-mi zic neîncetat: „Unde este Dumnezeul tău?” Pentru ce te mâhneşti, suflete, şi gemi înăuntrul meu? Nădăjduieşte în Dumnezeu, căci iarăşi Îl voi lăuda; El este mântuirea mea şi Dumnezeul meu. (Psalmii 42:1-11)

Probabil că sunt puțini creștini care nu ar iubi acești psalmi. Probabil că sunt puțini dintre cei cărora aceste cereri ale psalmistului ar fi străine. La început, psalmistul se adresează către Domnul cu o expresie de sete din inimă. Aceste prime două versete ale Psalmului 42, sunt sfârşitul, nu începutul, al istoriei sufletului omenesc. Când citim, ascultăm cuvintele:

„Cum doreşte un cerb izvoarele de apă, aşa Te doreşte sufletul meu pe Tine, Dumnezeule! Sufletul meu însetează după Dumnezeu, după Dumnezeul cel viu; când mă voi duce şi mă voi arăta înaintea lui Dumnezeu? ” Rareori ne gândim când citim aceste cuvinte, cum a ajuns la o asemenea sete autorul acestor cuvinte? La urma urmei, setea, tendința după Dumnezeul cel viu și puternic este deja un rezultat. Și toate cuvintele ulterioare sunt o istorie detaliată a unui segment al vieții umane, experiențe umane, aceasta este o istorie a creșterii spirituale. Când citim versetul 3, care vorbește despre lacrimi, despre cineva, cineva a spus: „unde este Dumnezeul tău?”, nu știm cine este, dar deja în versetul al patrulea aflăm că ceva i s-a întâmplat psalmistului cu Dumnezeu.

Și în centrul acestei narațiuni poetice se află relația dintre om și Dumnezeu. La urma urmei, acei oameni care au început să întrebe: „unde este Dumnezeul tău?”, au întrebat ce au văzut în realitate, au văzut că ceva nu este în regulă cu o persoană, au mers împreună la templu, versetul 4 spune despre asta și au întrat în templu în momentul sărbătorii, după cum notează autorul: „în mijlocul strigătelor de bucurie şi mulţumire ale unei mulţimi în sărbătoare”. Dar acesta nu este principalul lucru, principalul lucru este că ceva s-a întâmplat în relația dintre om și Dumnezeu. Și ce minunat că cuvintele din psalmii 42 și 43 nu ne spun ce s-a întâmplat și de ce sufletul uman a fost în deznădejde, iar acest lucru face ca psalmii 42 și 43 să fie universali, de înțeles și acceptabili pentru orice persoană, pentru că fiecare dintre noi are o poveste pe care o avem, avem propria noastră relație cu Dumnezeu și uneori nici nu observăm de ce și cum am ajuns în confuzie spirituală și devastare.

Da, sunt situații în viață în care înțelegem ce ni s-a întâmplat, s-ar putea să comitem un fel de păcat grav, precum cel pe care l-a comis David, iar mai târziu a spus că îi era greu fără Dumnezeu, i-au tremurat oasele, el acolo și noi nu înțelegem, dintr-o dată, dintr-un motiv oarecare, iată Dumnezeu, care ne-a fost atât de aproape ieri, prezența lui Dumnezeu ne-a încălzit inimile, iar astăzi devine departe. Ce s-a întâmplat cu psalmistul? Nu știm, vedem rezultatul. Poate că a păcătuit cu adevărat, poate că s-a certat acasă, poate că a neglijat comunicarea cu Dumnezeu, sau poate că totul era în ordine, și cineva, sau poate o persoană apropiată i-a făcut o piedică, iar sprijinul pe care ne-am bazat atât de mult s-a prăbușit. Dar adevărul rămâne că Dumnezeu este pierdut. Versetul 6: „Îmi este mâhnit sufletul în mine, Dumnezeule, de aceea la Tine mă gândesc... ” Și observă, el își amintește „din țara Iordanului, din Hermon, de pe muntele Țoar”. Acesta este la nord de Ierusalim, la aproximativ 250 de kilometri. Munții Hermon și locul unde l-a întâlnit pe Dumnezeu - Ierusalimul și slava lui Dumnezeu și prezența lui Dumnezeu au apărut în templu, iar în versetul al 4-lea citim că s-a bucurat, sărbătoarea a fost tocmai apoi când a întrat în casa lui Dumnezeu, și aici era la 250 km de casa lui Dumnezeu.

Poate că aceasta este o comparație poetică, poate că autorul a vrut să arate cât de departe este sufletul său de Dumnezeu, poate că a fost transportat în imaginația lui acolo, în munții Hermon, dar în orice caz vrea să arate cât de departe este acum de locul prezenței lui Dumnezeu. Și acolo, în acei munți, când a venit primăvara, zăpada a început să se topească și din stânci au căzut șiroaie furtunoase și abisul cheamă în prăpastie cu glasul cascadelor Tale, zice psalmistul, și îndată comparație, vrea să arate că nu munții sunt principalul, nu sunt pâraiele astea furtunoase, care a dărâmat totul în calea lor, vrea să arate ce se întâmplă cu sufletul lui, pentru că mai departe spune: „toate apele și valurile tale au trecut peste mine”, și bineînțeles, nu vorbește despre această apă care curge de pe stânci, vorbește despre altceva, spune că dezastrele, tragedia absenței lui Dumnezeu l-au umplut cu capul. Această imagine a apei este folosită în mod repetat de psalmiști pentru a arăta cât de dificilă era starea lor. De exemplu, David în Psalmul 69 spune versetele 1,2 și 3, așa cum este în consonanță cu starea psalmistului din Psalmul 42:

Scapă-mă, Dumnezeule, căci îmi ameninţă apele viaţa. Mă afund în noroi şi nu mă pot ţine; am căzut în prăpastie şi dau apele peste mine. (Psalmii 69:1-2)

Bineînțeles, psalmistul nu spune că se află undeva pe pragurile Iordanului și îl suflă curentul învolburat, nu asta e sensul, ci vrea să arate cât de greu îi este, câte necazuri i-au umplut sufletul. Versetul 3 din psalmul 68:

„Nu mai pot strigând, mi se usucă gâtlejul, mi se topesc ochii privind spre Dumnezeul meu”. Ziua, Domnul îmi dădea îndurarea Lui, iar noaptea, cântam laudele Lui şi înălţam o rugăciune Dumnezeului vieţii mele. De aceea zic lui Dumnezeu, Stânca mea: „Pentru ce mă uiţi? Pentru ce trebuie să umblu plin de întristare sub apăsarea vrăjmaşului?” (Psalmii 42:8-9)  Aceleași cuvinte din versetul 2 al psalmului 43 sunt din nou ușor diferite, pronunță psalmistul:

„Tu eşti Dumnezeul care mă ocroteşte: pentru ce mă lepezi? Pentru ce trebuie să umblu plin de întristare sub apăsarea vrăjmaşului? (Psalmii 43:2)

Așadar, primul lucru: sufletul uman este în frământare, ceva s-a întâmplat. Uneori chiar nu știm ce se întâmplă în adâncul sufletului nostru, ne confruntăm doar cu faptul - Dumnezeule, exprim asta, pe măsură ce înțeleg că Dumnezeu m-a respins, Dumnezeu a uitat de mine, îmi amintesc de El în deznădejde, toate apele Sale au trecut peste mine. Și aici intervin dușmanii. Când o persoană are succes în toate treburile sale și totul merge bine cu el, ca de obicei, are mulți prieteni și ei îl înțeleg, îl susțin și chiar îl laudă. Dar de îndată ce apare un fel de problemă spirituală, undeva se întâmplă ceva între o persoană și Dumnezeu, iar acest lucru se manifestă în cuvintele sale, în comportamentul lui, devine imediat clar cine este cine și deodată psalmistul descoperă că dacă oamenii, în acești psalmi, în doi psalmi, se arată cum psalmistul dezvăluie încet ce fel de oameni sunt. În versetul al treilea el doar spune că cineva i-a spus: „Unde este Dumnezeul tău?” „Ei bine, aici ești într-o asemenea stare, ești o persoană atât de spirituală, ei bine, unde este Dumnezeul tău? Ei bine, cum de ai făcut o gafă așa de mare?

Apoi versetul 4 ne descoperă mai mult, se dovedește că acești oameni sunt dintre închinători lui Dumnezeu, pentru că psalmistul a mers cu ei la casa lui Dumnezeu, aceștia sunt ai lui, aceștia nu sunt străini, aceștia nici măcar nu sunt păgâni, ai lui, și poate chiar rude de sânge. Ai auzit vreodată de la cei dragi: „Păi, ce citești acolo dimineața! Ce rost mai are dacă ești din nou supărat acum!” Sau poate ți-a șoptit diavolul. „Ei bine, L-ai căutat, te-ai rugat, ai citit, te duci la servicii divine, dar acum uită-te la tine însuți ce ești. Neprihănitule! Ei bine, unde este Dumnezeul tău?” Mai târziu vom afla mai multe, în special psalmistul numește acești oameni dușmani. El spune, fiți atenți la reacția lui, nu la faptul că ei personal îl insultă, îl doare sufletul din cu totul alt motiv, de parcă i s-ar fi lovit oasele, el compară durerea cu durerea unui os rupt.

Parcă mi se sfărâmă oasele cu sabia când mă batjocoresc vrăjmaşii mei şi-mi zic neîncetat: „Unde este Dumnezeul tău?” (Psalmii 42:10) Și primul verset din Psalm 42, el oferă deja o descriere completă a acestor oameni:

Fă-mi dreptate, Dumnezeule, apără-mi pricina împotriva unui neam nemilos! Izbăveşte-mă de oamenii plini de vicleşug şi de fărădelege! (Psalmii 43:1)

Oamenii sunt răi, oamenii sunt vicleni și nedrepți. Aici aș vrea să mă opresc puțin asupra acestor cuvinte. Oameni, o mulțime de închinători, iar printre această mulțime găsim deodată oameni care nu înțeleg tragedia noastră spirituală, criza noastră, oameni care ne asupresc cu cruzime sufletul, călcându-ne în noroi și spunând: „Unde este Dumnezeul tău?”, oameni nebuni, vicleni, nedrepti. Cine este aceștia? Ai întâlnit astfel de oameni? Ei sunt vizibili atunci când ne simțim rău. Dar când ne simțim bine, nu observăm că întâlnim acești oameni în fiecare zi, mai ales când ne uităm în oglindă.

Nu înțelegem și nu observăm când ne simțim bine, deoarece întâmplător, nu intenționat, fără să observăm, putem răni, teroriza, asupri sufletele fratelui sau surorii noastre, care acum se simt rău. Cel bine hrănit nu-i crede pe cel flămând, cei ce se bucură sunt departe de durere. Și mi se pare că în aceste cuvinte ale psalmistului există o mare lecție pentru biserica lui Dumnezeu. Suntem extrem de neatenți la experiențele, la criza spirituală a fraților și surorilor noastre.

S-ar putea nici să nu observăm, nu pentru că suntem oameni groaznici, conștienți și vicleni compunem un fel de planuri, nu, pur și simplu s-ar putea să nu observăm. Cuvinte rostite fără a gândi, sau poate doar o lipsă elementară de cultură pentru a provoca o durere incredibilă unei persoane atunci când aceasta este deja în durere și îndurerată.

Ce se întâmplă cu psalmistul? În toate acestea, Dumnezeu învinge. Când Dumnezeu este departe, așa de departe - 250 km până la casa lui Dumnezeu. Acum nu este departe, dar atunci pe un măgar sau pe un catâr 250 km nu este o cale mică. Dumnezeu este atât de departe și ceva cu Dumnezeu este atât de neînțeles, m-a respins, m-a uitat și sufletul meu este descurajat, nici oamenii cu care am avut înțelegere în momentele de triumf nu mă înțeleg. Și care este calea de ieșire? Ce spune psalmistul?

Și aici ajunge, probabil, la cel mai mare lucru la care poate ajunge o persoană în viața lui. Ajunge la conștientizarea setei, înțelege că în toate aceste împrejurări cel mai important lucru nu este nici măcar să evite apele care îi trec deja peste cap, cel mai important este să nu lovească inamicii. Nu există nici măcar un cuvânt, dar știm că în alți psalmi există cereri: „Doamne, zdrobește-i cu falca Ta, Doamne, aranjează-i”. Fără cereri pentru dușmani. Nu se gândește la asta. Am început, îți amintești unde? „Sufletul meu tânjește după Dumnezeul cel viu”, este ceea la ce vine psalmistul. „Doamne, chiar dacă nu mă vor înțelege până la sfârșitul vieții, dacă totul va fi la fel de rău cu mine, Doamne, am ajuns la ceea ce face o persoană om: nici educație, nici cultură, nici preoția, nu o funcție administrativă, am ajuns la principalul lucru - o persoană este acea care trăiește din setea de Dumnezeu și care nu uită de această sete.

Toți oamenii trăiesc din setea de Dumnezeu, toți. Dar păcatul a pervertit această sete de Dumnezeu în diferite moduri și, prin urmare, mii de oameni se năpustesc astăzi în plăcerile sexuale, și chiar închinătorii în pornografie, pentru că le este sete, numai păcatul s-a pervertit și de aceea nu Îl caută pe Dumnezeu. Și iată cineva vrea mai mulți bani, iar în spatele acestei sete de bani se află o sete de Dumnezeu, iar cineva este angajat în intrigi și, de asemenea, nu se poate descurca fără ele, ei nu înțeleg ce se află în spatele acesteia - sete de Dumnezeu... . Gânditorul francez a spus când s-a trezit: o persoană care este angajată de ceva vreme în intrigi nu se mai poate lipsi de ele. Și iată de ce. Pentru că totul i se pare plictisitor după aceea. O observație interesantă este plictisitoare fără intrigi, pentru că intriga aduce satisfacție. Un surogat care umple setea de Dumnezeu. Și cineva aspiră după faimă - de asemenea, pentru că tânjește.

Iar psalmistul, care s-a trezit într-o astfel de situație, a înțeles că toate acestea nu sunt principalul lucru, ci principalul este Dumnezeu, și orice altceva nu are viață... Desigur, putem spune: „Îmi este sete de Dumnezeu este un fel de concept abstract, este ca o stare de spirit sau poate este doar un fel de depresie. Uneori, creștinii optimiști întâlnind pe cei care sunt însetați de Dumnezeu îi trimit la psihiatru. „Vedem depresie, este necesar să fie tratată.” La urma urmei, un creștin este cineva care zâmbește mereu, nu? La care întotdeauna este absolut bine. Poate că setea de Dumnezeu este setea de a iubi. Dumnezeu este iubire. Dăm putere pentru a fi iubiți, fără ea ne doare și cât de rar ne dăm seama că eforturile noastre trebuie depuse pentru a iubi. Un creștin minunat a spus aceste cuvinte:

„Foarte puțini oameni observă cât de dezgustător este să nu iubești, mai ales când nu își observă propria incapacitate de a iubi. Este dezgustător să vii să te închini, nu să returnezi zecimea. Da, asta e rău, dar cât de rar ne gândim că suntem mai dezgustători să nu iubim pe cineva, să ne ținem așa la distanță, să nu acceptăm, să știm cât valorează această persoană. Și pentru Dumnezeu, acesta este cel mai dezgustător lucru.

Acum devin clare cuvintele lui Francisc: „Doamne, fă-mă vrednic să aduc mângâiere și să nu caut mângâiere, să înțeleg și să nu aștept înțelegerea, să iubesc și să nu cer iubire”. Poate că setea după Dumnezeu este ceva mai mult. Domnul să ne ajute să înțelegem că noi nu iubim pe deplin. Dacă cineva pur și simplu nu este digerabil, dacă măcar cineva este simplu, dar nu chiar, ei bine, pur și simplu neplăcut pentru noi. Și realizând nevoia lui de Dumnezeu, psalmistul spune: Psalmul 43 versetul 3:

Trimite lumina şi credincioşia Ta ca să mă călăuzească şi să mă ducă la muntele Tău cel sfânt şi la locaşurile Tale! (Psalmii 43:3) Doamne, acum sunt acolo la 250 km de casa Ta, fie cu sufletul meu, fie cu totul. Doamne, sunt departe acum, dar Tu trimiți lumina Ta și adevărul Tău. Și o altă traducere spune: „Trimite lumina Ta și neprihănirea Ta”. Iar autorul înțelege foarte bine că setea poate fi umplută doar atunci când lumina lui Dumnezeu îl luminează. Prima epistolă a lui Ioan: „Dumnezeu este lumină și în El nu este întuneric”. Când Dumnezeu luminează toate colțurile ascunse ale inimii, scoate în evidență tot ceea ce este rău și duce la pocăință:

 ”Doamne, trimite lumina Ta, căci fără lumina Ta, cu siguranță mă voi înșela, voi învinovăți pe vrăjmașii tăi, având în vedere că sunt între mine și Tine, dar Tu, Doamne, trimite acum lumina Ta, căci am nevoie să cunosc adevărul despre mine adevărul Tău ca să mă pocăiesc, căci cel ce trăiește în păcat nu poate să se desfăteze pe deplin de binecuvântările Tale. Doamne, trimite neprihănirea Ta, căci fără neprihănirea Ta cum pot veni la Tine. Umple-mă cu harul tău.”

În mod surprinzător, în ziua cea mare a sărbătorii, Isus a intrat în templu, iar printre cei cei serbau El a început să caute pe cei însetați. Era muzică, se cânta, oamenii măsurau solemnitatea închinării după calitatea imnurilor interpretate, după corectitudinea accentului, iar Isus a spus: „Dacă însetează cineva, să vină la Mine şi să bea. (Ioan 7:37)”. De vineri până vineri, de sâmbătă până sâmbătă până la sfârșitul veacului, oricine intră în casa lui Dumnezeu va avea aceeași invitație celor însetați."Vino la Mine". Iar măreția și slava închinării se măsoară prin adâncimea setei de Dumnezeu pentru cei care au venit la aceste slujbe. Cartea Apocalipsa, cea mai mare carte a evenimentelor incredibile, se termină atât de simplu și atât de profund. 22 capitolul 17 versetul:

Şi Duhul şi Mireasa zic: „Vino!” Şi cine aude să zică: „Vino!” Şi celui ce îi este sete să vină; cine vrea, să ia apa vieţii fără plată! (Psalmii 42:1-5) Cum doreşte un cerb izvoarele de apă, aşa Te doreşte sufletul meu pe Tine, Dumnezeule! Sufletul meu însetează după Dumnezeu, după Dumnezeul cel viu; când mă voi duce şi mă voi arăta înaintea lui Dumnezeu? Cu lacrimi mă hrănesc zi şi noapte, când mi se zice fără încetare: „Unde este Dumnezeul tău?” Mi-aduc aminte şi-mi vărs tot focul inimii în mine când mă gândesc cum mergeam înconjurat de mulţime şi cum înaintam în fruntea ei spre Casa lui Dumnezeu, în mijlocul strigătelor de bucurie şi mulţumire ale unei mulţimi în sărbătoare. Pentru ce te mâhneşti, suflete, şi gemi înăuntrul meu? Nădăjduieşte în Dumnezeu, căci iarăşi Îl voi lăuda; El este mântuirea mea şi Dumnezeul meu.  AMIN! ! !