Când o floare
Se ridicã
Şi zâmbeşte
Cãtre soare,
Silueta-i,
Când se-nalţã
Şi aruncã,
Spre ţãrânã,
Doar o umbrã
Trecãtoare,
Tu, gândeşte-te,
Copile,
Şi priveşte-a ei splendoare:
"Şi-al ei chip
 Şi omul, moare!"
Cu grãbita lor suflare
Câteva vorbe îngânã.
Apoi, pier în noaptea rece,
Şi se-afundã
În uitare,
Amândouã,
Mânã-n mânã!

Firul vieţii lor
Sub soare,
Este-atâta de subţire!
Astãzi este,
Mâine, cade,
Şi rãmâne, pentru alţii,
Doar o tristã
Amintire...

Dimineața,
Se ridicã,
Însã, seara,
Dai de veste
Cã şi floarea-i ofilitã
Şi nici omul
Nu mai este!

Pe a timpului cãrare,
Parcã-n pas alergãtor,
Trece floare
Dupã floare,
Trece-un nor,
Dupã alt nor.
Şi tu stai
Drept, în picioare,
Prin voinţa
Celui care
Ţi-este binevoitor!

Acum,
Orice fiinţã vie
Se aprinde
Şi se stinge
Cum se stinge-o lumânare!
Cã şi omul
Şi o floare,
Sunt fãcuţi,
Precum se ştie,
Din ţãrâna trecãtoare! ...