Ale vietii valuri, toate, peste mine napustesc,
Vin gramada, se arunca si nu pot sa ma feresc.
Ma lovesc in piept, in coaste, ma framinta, ma despoaie,
Si-n navala lor nebuna, trupul tot mi-l incovoaie.
Dau din miini ca disperata, de ceva ca sa ma prind,
Si in piept, manunchi de ghiare, reci ca ghiata, ma cuprind.
Stinci ascunse in adincuri, ma pindesc sa ma sfisie,
Dar nu stiu ca prin furtuna, inima mi-e si mai vie !
Nu mai vreau sa-mi fie teama, nu mai vreau sa ma indoi,
Nu mai vreau sa cad gramada, aruncata la gunoi.
Nu mai vreau sa fiu omida din coconul cel inert,
Nici grauntele de pleava, risipita in desert.
Nu mai vreau sa fiu eu ciobul safrimat de talpi in drum.
Vreau ca sa imi schimb destinul si-am s-o fac aici, acum.
Vreau in lupta ca sa birui? Trebuie doar sa-nteleg
Ca pe-acel ce ma loveste, am putere ca sa-l leg!
Vrea sa lupte? Da din coate? Ma ataca miseleste?
Trebuie sa-l stiu pe-acela ce din umbra ma loveste.
Caci destul i-am facut jocul: am tot plins si-am tot jelit
Pina cind sub grea povara sufletul mi-a fost zdrobit.
Dar eu am un Tata-n ceruri care are Biruinta
Si de-L am pe El alaturi, cine-mi va strivi fiinta?
Nu e-n lumea asta cale, pasul meu sa n-o strabata
Cind purtindu-ma pe brate, e Cerescul nostru Tata.
Aurul cind e in tingire, ca sa fie curatat,
Suferind in chinuri grele, e cu focul incercat.
Dar din foc, atunci cind iese, este mai stralucitor,
Chiar daca e grea-ncercarea, chiar de ranile il dor.
Si-atunci eu de ce sa jelui? Oare nu mi-a fost destul?
Oare de atitea lacrimi, nu mi-e sufletul satul?
Tatal meu mi-a dat puterea ca sa birui orice val
Si mi-a aratat si calea ce ma poarta catre mal.
Nu mai vreau sa-ti cint in struna, nici sa joc dupa-al tau cint,
Nu mai vreau sa fiu o frunza moarta si purtata-n vint !
Nu mai vreau ca disperarea, al meu pas sa-l insoteasca,
Nici sa fiu un foc de paie, al tau vint sa-l inteteasca.
Te-am lasat prea mult la cirma, aplecindu-mi capu-n jug,
Si purtind o grea povara, ca un bou ce trage-un plug.
El nu stie alta viata, e-mpacat cu soarta lui
Si e multumit, fireste, cind se pune hamu-n cui.
M-a lovit prea greu miselul, si-am ramas ca o nauca
Ca o oala ce atirna pe un gard intr-o uluca.
Da, a fost un timp de jale si un timp pentru smerit,
Dar in marea Ta-ndurare, totul are un sfirsit.
Si-a venit un timp in care, in armura sa ma-mbrac,
Sa-mi iau scutul, coiful, arma si sa pornesc la atac.
Am gresit cind mi-am pus jalea si durerea mai presus
Decit Mina de putere, ce mi-o intindea Isus.
El e sensul vietii mele; nu esti tu si nu sunt eu,
E izvorul de putere coborit din Dumnezeu.
Si am sa-mi ridic obrazul sa privesc inspre Lumina,
Fara sa mai am pe umeri nici un val si nici o vina !
Chiar de ma-ncolteste fiara, totusi nu sunt la strimtoare,
Lovituri vin fara numar, dar nu pot sa ma doboare.
In grea cumpana mi-e pasul, dar nu desnadajduiesc,
Caci nu-s singura pe cale, cind cei rai ma prigonesc.
Mi-au luat trupul sa-l sfisie,mi-au infipt cutite-n piept;
Iata-ma! Zdrobiti-mi carnea ! Nimic alta nu astept.
Caci, ce-i trupul? Lut si pleava. Cortul unui calator,
Prin desert si intuneric, unde-i totul trecator.
Insa, Doamne, ce-am in suflet, este numai pentru Tine,
Chiar de-i presarat cu lacrimi, cu dureri si cu suspine.
Fiindca-n suflet am nadejdea ce ma tine in putere,
Chipul Tau il am in mine, biruind orice durere.
In inima am credinta ce ma duce mai departe,
Prin furtuni, tot inainte, pina dincolo de moarte.
Si mai am in suflet pusa, intrecind orice cuvint,
Dragostea fara de margini, de dincolo de mormint.
Dragostea ce biruit-a boldul mortii, ascutit,
Fiindca sus in ceruri Tatal, cel dintii, El ne-a iubit.
Fiara cruda, fara nume, pumnul iara si-l ridica,
Sa zdrobeasca, sa sfisie, insa nu-mi mai este frica.
Caci de fiecare data cind cu lacrimi am platit,
Domnul mi-era mai aproape si prin El m-am intarit.
Si de fapt, ce are raul impotriva-mi, sa m-opreasca?
Ce, din mine-l deranjeaza, de tot vrea sa ma striveasca?
Cu ce oare-i stau in cale, ca un spin infipt in coasta?
Cred ca azi el vede-n mine, ce Tu ai vazut de mult,
Inca de pe vremea-n care nu stiam sa Te ascult.
Vede-acum crescind in mine, tot izvorul de putere,
Ce din piept mi-a spart zagazul plin de lacrimi si durere.
Si cu groaza se-nfioara fiindca orice lovitura
Ce-ar fi vrut sa puna-n mine dor de razbunari si ura,
I se-ntoarce impotriva, mai puternica, mai tare,
Tot mai plina de iubire, tot mai multa, prin iertare !
Si iubirea copleseste, iar iertarea inspaiminta,
Pe acel ce-n el nu are Duh din Semintia Sfinta !