Am stat de pază la uși care nu duceau spre Tine
Și atat de tare am strans eu de zavor
M-am încuiat apoi și am ramas doar eu cu mine
Atunci m-am întrebat: și dacă ar fi să mor?

Mă lași, o, Doamne la a mea gândire?
Sau Te strecori prin gaura de chei?
Că mi-e rușine de a mea trăire
O, numai Tu poți frâul inimii să iei.

Dar mă gândeam că poate ești departe
Că nu știi Tu să intrii pe sub preș,
C-al meu păcat pe veci el ne desparte
Și că nu-i cale de întors din al meu greș.

Și dacă mor mai ai copii cu Tine
Și poate ei traiesc pe placul Tău
Ce rost să Te mai preocupi de mine,
Un pumn de tină amestecat cu rău.

Și daca mor măcar Tu ai odihnă,
Nu Te stresezi să aperi încă unul,
Te poți preocupa de cei ce-s în lumină
Și care pe derost Îți știu și Îți urmează drumul.

Mă lași, o, Doamne la a mea gândire?
Sau Te strecori prin gaura de chei?
Că mi-e rușine de a mea trăire
O, numai Tu poți frâul inimii să iei.

Și dacă aș mai trăi ar fi vreo cale?
De mine, la cum sunt, Tu nu te-ai bucura.
Aș trage dupa mine numai jale
Ce n-are a face cu sfințenia Ta.

De mi-ai da flori s-ar ofili în mână,
Un vis l-aș transforma într-un coșmar.
De mi-ai da soare l-aș preface-n brumă
Și dintr-un fagure de miere aș scoate amar.

Ce rost ca să mai fiu pe lume
Când tot ce las în urmă-mi moare?
Lasă-mi rusinea ca să mă sugrume,
Căci pentru mine moartea e eliberare.

Mă lași, o, Doamne la a mea gândire?
Sau Te strecori prin gaura de chei?
Că mi-e rușine de a mea trăire
O, numai Tu poți frâul inimii să iei.

Ah, zi ceva, nu-mi da tăcere,
Măcar să stiu c-așa mi-aleg să mor,
Și dupa mine n-o mai fi durere-
Oricum de mine altora n-or să le fie dor...

Și daca n-oi mai fi nu-i mare diferență.
Și-așa atât am alergat după un loc,
Nu a contat până acum a mea prezență
De ce de acum 'nainte ar avea vreun scop?

Zăvorul ăsta-mi face rană
Atât de adancă c-am ajuns să cred
Că e o prelungire l-a mea mână
Și că am ajuns ca să fim un întreg.

Mă lași, o, Doamne la a mea gândire?
Sau Te strecori prin gaura de chei?
Că mi-e rușine de a mea trăire
O, numai Tu poți frâul inimii să iei.

Tu chiar nu știi să sfarmi zăvoare?
Nu știi să frângi o trestie în vânt?
Să stai s-aștepți ce rost mai are?
Nu cred ca-i cale de întors de la al meu gând.

Adica, vezi și Tu prea bine,
Cu mine n-are rost să Te complici,
Am stat atâta atașat de usi străine
Și toți de după uși Ți-s inamici.

Ah, mă surzește a Ta tăcere
Și mintea mea-i ca marea-n spume.
Am devenit zăvorul de durere
Și pun pariu că nu mai am alt nume.

Tăcere ca refren de jale.
Tăcere care lumea a asurzit.
Un ciocanit de ușă însă-apare
Și o voce blând șoptind am auzit:

-Copile, hai deschide ușa,
Știi bine că atâta ce gândești
Se risipește în a Mea îmbrățișare,
Tu nu ești rob, ești fiu și meriți să trăiești.

Copile, Mi se udă haina
De atâtea lacrimi până acum ce le-am vărsat.
Poate deplin nu poți acum pricepe taina,
Dar te iubesc oricum și de aia te-am creat.

Copile, hai, deschide poarta,
Nu esti zăvor și dacă ai fi nu pot să-l frâng.
Mă doare c-așa vrei tu să îți curmi soarta
Și crede-Mă, nu sunt doar Eu ce după tine plâng...

Tăcere ca refren de jale.
Tăcere care lumea a asurzit.
Un descuiat de ușă și apare
Isus în prag și mi-a zâmbit.

-O, Doamne, ia a mea gândire,
Te las să intrii pe deplin.
Din plămădeala care sunt fă bucurie,
Fă-mi rai în gând unde era suspin.

O, Doamne, stai aici de a pururi
Și nimeni nu mai poată a intra,
Cu Tine-n inimă trăiesc ca-n ceruri
Și abia aștept să vie Împărăția Ta.