Rãpus de suferinţã şi dureri,
Îmbãtrâneşte trupul şi se duce,
În grabã mare, fãrã sã apuce
A face-un semn preastrâmtei încãperi.

Îndatã-apoi, de suflet, se desparte
Şi se destramã strânsa prietenie,
Pentru un timp, nu pentru veşnicie:
E ceea ce numeşte omul, MOARTE.

Cãci veşnic este trupul înviat,
Fãrã de boli sau semne de-obosealã!
Dar nu-l lãsa mergând cu mâna goalã,
În faţa Celui care l-a creat!

Ci-adu-i, drept mulţumire şi rãsplatã
Cã avusese milã şi de tine,
Mai mult decât o facere de bine:
Întreaga ta fiinţã, transformatã!