Sub dragostea cu sânge-adusă,
Îmi este sufletul zdrobit,
Simt biciul răni cum lasă iarăși,
Săgețile m-au nimicit.

Sub raza care norul groazei,
Vrea să-l despartă mă târăsc,
Și buzele ce-mi sunt setoase,
Doar fredonează... te iubesc.

Sub picurul de foc din ploaie,
Îmi plâng azi plânsul înecat,
În marea vieții mele grele,
Ce mă stropește ne-ncetat.

Aș vrea să-mi plâng a mea bătaie,
De inimă ce bate-n piept,
E dureroasă căci o vreme,
Parcurg cu timpul ei nedrept.

Să pot să uit nu mi-e dorința,
Doar din putere aș dori,
Numai un strop din Cel ce-ndată,
S-aducă soare v-a veni.

El este Cel spre care astăzi,
Privesc doi ochi de pe pământ,
Sunt obosiți... și fără vlagă,
A unui suflet ce-i flămând.

Sunt ochii gurii ce întreabă,
Tu până când mă vei lăsa,
Sunt ochii lacrimilor care,
Să nu mai curgă n-ar putea.

De vei voi Tu Cel ce știe,
Ce-n inimă am în ascuns,
Îți vei grăbi îndată pasul,
Să fii Acel ce a ajuns.

Să nu mai fiu o uscăciune,
În vânt fierbinte ce mi-a ars,
Puterea ce a fost în mine,
Căci nu mai pot să fac un pas.

Să nu mai fiu o frunză care,
Văzută e de nicăieri,
Privește-mă și vino-n dată,
Căci vreau s-ajung de după zari.