RECUNOȘTINȚĂ

Privesc cu drag în jurul meu
Și văd minuni peste pământ
Și chiar de traiul pare greu,
El nu mă poate-opri să cânt.

Îl cânt pe Creatorul meu,
Îl cânt pe Fiul Său cel sfânt
Și-aș vrea să-I cânt, să-I cânt mereu
Cu tot ce am, cu tot ce sunt!

Îi cânt iubirea Sa de Tată
Pentru un fiu ce-am fost pierdut;
M-a așteptat cu drag la poartă
Când m-am întors acas` căzut.

Mi-a dat din hrana Sa cea bună,
M-a îmbrăcat, căci eram gol,
Mi-a pus pe cap a Sa cunună
Și a făcut din mine-un sol.

Mi-a pus în duh nădejde vie
Să îl aștept pe El, pe nor,
Când va fi timpul ca să vie
Să-și ia la cer al Său popor.

El nu m-a părăsit nicicând,
A fost cu mine nevăzut;
M-a scos din hăuri fără fund,
M-a ridicat când am căzut.

Mi-a dăruit o dimineță
Cum nu credeam că poate fi,
Mi-a dat în loc de-amar, dulceață,
M-a pus din morți printre cei vii.

Mi-a dat o inimă de carne,
Schimbându-mi inima de piatră
Și-n ea-început-a să se toarne,
Ca El s-o locuiască toată.

De-accea-i cânt, căci se cuvine
Și niciodată nu-i prea mult,
Căci Domnul a făcut din mine
Un om de Dumnezeu să-ascult.

Să-aud chemarea Lui măreață,
Să-aud cum cerul, tot, îl cântă,
Să-aud că fi-va altă viață,
O viață nouă, veșnic sfântă.

Veni-va clipa întâlnirii
Când l-oi vedea față în față,
Când toate resturile firii
S-or rupe ca un fir de ață.

Și-atunci, voi fi la fel ca Domnul,
Ca El, avea-voi biruință
Și, va țâșni din mine, omul,
O veșnică recunoștință!