S-au despuiat codrii, plânge frunza-n glie,
Pentru doină pare vremea cam târzie
Și totuși Stăpâne ridică-le iară
În sevele brute hrană pentru țară!

Pune jar pe buze care să le cânte
Suspine și doruri fără de cuvinte,
Printre clorofile triluiri duioase
Ca o adiere-n iarba de mătase.

Jăruie în muguri bătrânele gene
Să poarte-n ei doine, armonii eterne,
Când de pe sub scoarțe vor ieși-n lumină
Să susure doina-n Dragoste deplină.

Până mai sunt codrii, până frunză este
Doamne să nu fie doina doar poveste!
Cu buzele de jar, ca o rugăciune
Să cântăm din frunză doinele străbune!