Minunea vindecării fiului unui slujbaș împărătesc

                                   Ioan 4:43-50

                        „După aceste două zile, Isus a plecat de acolo, ca să se ducă în Galilea.

         Căci El Însuși spusese că un proroc nu este prețuit în patria sa. Când a ajuns în Galilea, a fost primit bine de Galileeni, care văzuseră tot ce făcuse la Ierusalim în timpul praznicului; căci fuseseră și ei la praznic.

            Isus S-a întors deci în Cana din Galilea, unde prefăcuse apa în vin. În Capernaum era un slujbaș împărătesc, al cărui fiu era bolnav.

            Slujbașul acesta a aflat că Isus venise din Iudeea în Galilea, s-a dus la El, și L-a rugat să vină și să tămăduiască pe fiul lui, care era pe moarte.

            Isus i-a zis: „Dacă nu vedeți semne și minuni, cu nici un chip nu credeți!”

            Slujbașul împărătesc I-a zis: „Doamne, vino până nu moare micuțul meu.”

         „Du-te”, i-a zis Isus, „fiul tău trăiește.” Și omul acela a crezut cuvintele, pe care i le spusese Isus, și a pornit la drum.”

            Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat: Isus, Domn al Minunilor!

Despre evanghelia lui Ioan putem spune că este „Cartea semnelor, sau Cartea slujirii lui Isus, de aceea găsim lucrările Sale oarecum, în ordine cronologică:

Isus este botezat de către Ioan în apele Iordanului, își adună ucenicii în jurul Său și Își începe slujirea pământească. El călătorește dintr-un loc în altul, vorbind tuturor celor care vin după El, despre Dumnezeu Tatăl în predici mai scurte sau mai lungi, tot o dată, făcând oferta de viață veșnică tuturor celor care vor crede în El.

Apoi făcând minunile care sunt semne ale autenticității învățăturilor și divinității Sale; aceste lucruri creează tensiuni în mijlocul autorităților religioase, de aceea căutau să Îl scoată din activitate chiar de la începutul lucrării Sale pe pământ.

       Înainte de a vorbi despre cel de-al treilea semn pe care Domnul Isus l-a făcut în Galilea, aș vrea să ne uităm puțin la cuvintele pe care le-a spus Mântuitorul despre Sine în această Evanghelie.

            Aici este vorba de șapte „cuvinte”, așa cum găsim și șapte minuni, pe care Domnul le-a spus despre Sine, întărind astfel adevărul că El este Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat.

            Eu sunt Pâinea Vieții – Ioan 6:35-48;

            Eu sunt Lumina Lumii – Ioan 8:12; 9:5;

            Eu sunt Ușa – Ioan 10:7

            Eu sunt Păstorul cel Bun – Ioan 10:11-14;

            Eu sunt Învierea și Viața – Ioan 11:25;

            Eu sunt Calea, Adevărul și Viața – Ioan 14:6;

            Eu sunt Adevărata Viță – Ioan 15:1-5.

Pentru un iudeu, sintagma aceasta: „Eu Sunt…” era numele sacru al lui Dumnezeu; Nume pe care evreii îl rosteau cu mare grijă și nu în orice condiție.

Domnul Isus a ales aceste şapte comparaţii în care se proclamă ca Dumnezeu, arătând oamenilor de pretutindeni, importanţa prezenţei Lui în viaţa de credință.

Nu întâmplător, Domnul Isus le strigă ucenicilor pe când se aflau în mijlocul furtunii dezlănțuite pe mare: „Eu sunt, nu vă temeți”

Când Domnul Dumnezeu îți spune: „nu teme, Eu sunt cu tine”, atunci te liniștești cu adevărat. Poate să urle marea, vântul să bată tare, pământul să se cutremure, împărățiile să se clatine; tu stai liniștit lângă „Stânca veacurilor”.

Nu poate un om să trăiască sănătos, fericit și să intre în prezența lui Dumnezeu Tatăl, fără Dumnezeu Fiul. Nimeni nu vine la Tatăl, decât prin Fiul…

De aceea, Domnul Isus se declară, Fiul lui Dumnezeu, „Ușa”, prin care omul poate să intre în prezența Tatălui și de asemenea se proclamă „Pâinea” fără de care nimeni nu poate să trăiască.

      Când vorbim despre semne, putem să spunem că, cel mai mare semn pe care Domnul Isus l-a făcut și L-a pus în inimile noastre, ca un jalon al mântuirii, este dragostea cu care ne-a iubit. O dragoste jertfitoare!

       Acesta este „semnul”, care nu se va șterge nici odată și nimeni nu poate să-l nimicească. Celelalte semne s-au șters: Nunta din Cana s-a încheiat demult; Domnul nu mai pășește pe mare; Lazăr înviat din morți nu mai este; pâinile înmulțite în pustie s-au consumat de mult: au rămas numai firimiturile, dar dragostea sădită, ca semn al trecerii lui Isus prin viața noastră a rămas și rămâne în veac.

Prin relatarea lui, apostolul Ioan ne introduce în realitatea de dincolo de semne și minuni arătându-ne dumnezeirea Celui ce săvârșește minunile și divinitatea Celui ce face semnele.

Și oarecum, fără cuvinte Ioan, ne îndeamnă să privim spre Domnul Isus Cristos, Fiul lui Dumnezeu, care a primit de la Tatăl, slava și puterea să facă minuni. Ioan 8:28-29.

Prima întrebare la care ne-am putea gândi și care are răspunsul în Scriptură, este aceasta: Cum putem să trecem de la neputință, la biruință; cum putem să devenim din niște oameni păcătoși, oameni iertați, mântuiți și cum putem să trecem din moarte, la viață?

Răspunsul este foarte clar: prin ascultare și credință!

Versetul 47: „…slujbașul L-a rugat să vină și să tămăduiască pe fiul lui care era pe moarte.”

Din răspunsul Mântuitorului ne dăm seama că cele rostite de El, nu sunt doar vorbe, nu sunt doar niște cuvinte, ci sunt: viață și încă viață din belșug și cuvintele Sale sunt mai tari decât moartea.

Dacă bați toaca, sau dacă bați clopotele lângă un mort, te aude?

Dar glasul Domnului este auzit până în locuința morților. „Lazăre, ieși afară!” A auzit mortul? Da! Pentru că glasul Domnului este glas de Dumnezeu.

La cuvântul Domnului morții înviază, ochii orbilor își capătă vederea, limba muților se dezleagă, dar pentru ca să iei parte la puterea Duhului și la cuvintele de viață ale Mântuitorului, trebuie să crezi cu tărie și fără să te îndoiești în inima ta, că ceea ce rostește El, se împlinește.

Versetul 50: „Du-te”, i-a zis Isus, „fiul tău trăiește.” Și omul acela a crezut cuvintele, pe care i le spusese Isus, și a pornit la drum.”

Omul acesta a ascultat cuvintele Mântuitorului, a crezut fără să se îndoiască, iar Domnul a adăugat la credinţa lui, făgăduinţa de viață: „Fiul tău trăieşte“.

            Două minuni s-au petrecut la Cuvântul Domnului:

fiul slujbașului lui Irod s-a vindecat și am putea să spunem fără să greșim că, Mântuitorul i l-a dat tatălui ca înviat din morți!

Și în al doilea rând, credința acestui om a crescut: versetul 53: „…și a crezut el și toată casa lui.”

De fapt acesta este sensul și scopul minunilor pe care Domnul Isus le face, anume să crească credința noastră în El. Domnul Isus nu a făcut semne și minuni ca să se dea în spectacol, ci tocmai ca oamenii să creadă că El vine din cer de la Tatăl.

Ioan 20:31 „Dar lucrurile acestea au fost scrise, pentru ca voi să credeți că Isus este Cristosul, Fiul lui Dumnezeu; și crezând, să aveți viață în Numele Lui.”

Dacă ne vom opri la semne, la minuni, sau la simboluri și nu vom îndrăzni să ridicăm ochii spre Cel ce Este și face toate lucrurile desăvârșite, pierderea va fi a noastră și nu mică.

Pierderea va fi dezastruoasă!

Pe când venea spre ucenici, pășind pe apele mării, Mântuitorul îi liniștește spunându-le: Ioan 6:20: „Dar Isus le-a zis: „Eu sunt, nu vă temeți.”

        Foarte important este de observat faptul că, Domnul Isus Cristos, vine spre ucenicii care se luptau din greu cu valurile pe mare, tocmai pentru ai salva de furia dezlănțuită de către cel rău.

       Și dacă ne uităm cu atenție în Scriptură, descoperim că minunea aceasta se petrece după o serie întreagă de evenimente care au avut loc în ziua aceea.

-după ce în dimineața zilei respective, Mântuitorul împreună cu ucenicii traversaseră marea Galilei spre Betsaida; Luca 9:10

-după ce o zi întreagă au ascultat învățăturile Domnului Isus; Luca 9:11-12

-după ce au hrănit peste 5.000 de oameni care ascultaseră cu interes predicile Mântuitorului; Mat. 14:21; Marcu 6:44

-după ce Domnul Isus S-a despărțit de ucenici ca să urce pe munte pentru rugăciune; Marcu 6:45

       După aceste evenimente, ucenicii s-au suit în corabie cu gândul să treacă dincolo, adică să se întoarcă acasă la Ierihon.

            Se înserase!

Ce învață ucenicii și ce trebuie să învățăm noi prin această minune, făcută de către Domnul Isus?

În primul rând este faptul că, fără Domnul Isus călătoria credinciosului este sortită eșecului.

            Cum ne dăm seama de lucrul acesta?

Mai întâi, pe pământ sau pe mare, poți întâlni tot felul de pericole: ucenicii erau singuri, era întuneric, era furtună, erau valuri mari gata să scufunde corabia: Ioan 6:17-18, adică erau în mare primejdie.

În al doilea rând, fără Isus, credinciosul este cuprins de panică; în cazul ucenicilor panica este cauzată de furtună, de valurile iscate pe mare, și chiar de arătarea Domnului Isus, crezând că este o nălucă, au țipat înspăimântați. Ioan 6:19; Marcu 6:49; Mat. 14:26

În al treilea rând, fără Domnul Isus nu este propășire și nu este înaintare: Ucenicii au vâslit din greu; s-au luptat cu valurile până aproape spre dimineață; până la a patra strajă din noapte și totuși nu au parcurs mai mult de jumătate din drum; Mat. 14:24-25; Marcu 6:48

Împreună însă, cu Domnul Isus, călătoria va fi întotdeauna sigură și credinciosul va ajunge „îndată” la țintă.

Însă, un lucru trebuie să-l cunoaștem cu toți: Domnul Isus așteaptă să fie invitat în corabie: Ioan 6:21.

– Domnul Isus vine la timpul Său: Ioan 6:17

– Domnul Isus cunoaște necazurile prin care trecem de aceea intervine, aducând izbăvirea: Marcu 6:48.

După o călătorie împreună cu Domnul, fie pe mare, fie pe uscat, vei rămâne întotdeauna îmbogățit în harul și cu binecuvântările Sale.

Furtuna se va potoli, marea se va liniști și vei avea o călătorie reușită, în ciuda primejdiilor care îți ies în cale. Ucenicii au ajuns îndată la mal, după ce L-au luat în corabie pe Isus, ne spune evanghelistul Ioan 6:21.

Avându-L pe Domnul Isus, Mântuitorul la cârma vieții, vei trăi zi de zi minuni pe care le vei însemna în „cartea vieții tale” și le vei păstra ca pe niște comori

Dumnezeu să ne binecuvânteze!