Lumea gândurilor

Mintea înălțată din țărână spre cer este precum un catarg de corabie pe care poposesc gândurile. După ce se opresc o vreme să se odihnească gândurile precum păsările călătoare zboară mai departe spre alte țărmuri mai calde și mai luminoase.

Gândurile vin și pleacă de la noi precum păsările migratoare. Unele gânduri nu se mai ȋntorc niciodată, altele nu se ȋndură să ne părăsească arborele cerebral devenind obsesii. Unele gânduri rămân cu noi toată viața și nu ne dau pace până la moarte.

Gândurile poposesc pe coroana arborelui cerebral și din neuroni, axoni și dendrite croșetează cuiburi precum păsările primăvara în tufișurile umbroase ale pădurii. Acolo gândurile clocesc idei cărora după ce le cresc aripi zboară prin luminișurile pădurii de simboluri  ale minții devenind realitate.

Până când aripile neliniștite ale gândurilor nu sunt arse pe rugul luminii taborice sufletul omenesc nu are nici pace, nici odihnă. Precum fluturii de noapte căută orbește lumina.

Gândurile cu ochelari de bufnițe înțelepte se ascund noaptea în scorburi întunecoase. Când răsar zorii zilei însă precum șoimii de munte gândurile ies din văgăuni și se înalță libere la cer.

Gândurile sunt precum licuricii care se aprind și se sting în peștera întunecată a minții în pulsații luminoase, memorii și vise. Când se trezesc din noaptea sufletului unele gânduri ies la lumina zilei și zboară până la cer. Altele se reîntorc în peștera întunecată a inconștientului și ne tulbură mintea și sufletul.

Omul este ceea ce gândește și ceea ce își amintește dar nu toate gândurile care îi trec prin minte omului ajung să îi definească identitatea, personalitatea și caracterul. Gândurile omului sunt mai numeroase decât bătăile inimii și decât respirația plămânilor, dar omul are capacitatea de a-și alege gândurile și de a le transforma în idei inteligibile și stări sensibile.

Gândurile ne pot schimba viața și lumea în bine sau în rău. Ne mântuim nu pentru că gândim ci pentru că gândind frumos ajungem să iubim și să trăim în lumina adevărului revelat.

Mintea omenească este precum un trior de vânturat gânduri și sentimente. Multe gânduri sunt cernute prin ciurul dens al minții dar puține sunt alese pentru a fi semănate în solul fertil al inimii unde la vremea potrivită încolțeasc, înfloreasc și dau rod bogat. Cine nu își cultivă gândurile frumoase în inimă riscă să ajungă năpădit de buruieni și să devină pământ părăginit.

Gândurile sunt solii care vin de departe și bat insistent, ziua și noaptea în poarta cetății astfel încât străjerilor minții le trebuie multă vigilență și discernământ să poată deosebi care din gândurile care vin au intenții bune, care vin de la cel viclean în straie strălucitoare, care sunt solii aducători ai veștilor bune.

Mintea este precum o moară pe apă pusă în mișcare de valurile râului mereu curgător. Gândurile curg necontenit la vale în torentul valurilor care se rostogolesc, sunt captate în jghiaburile neuronilor și pun în mișcare roata minții care macină ideile, le fărâmițează mărunt și le cerne pentru a le separa de impurități. Când ecluzele minții se închid și valurile gândurilor se potolesc mintea și inima intră în starea de veghe și contemplație irenică.

Fără lumina harului mintea este o moară de măcinat iluzii. Nici o sclipire a gândurilor nu poate risipi întunericul sufletului.

Când sunt prinse în plasa de întuneric a memoriei gândurilor precum fluturilor răstigniți în insectare li se scutură polenul de pe aripi și nu mai pot zbura. Durerea de aripi însă dăinuie precum invalidul continuă să-și simtă mădularele amputate.

Aripile gândurilor precum copertele cărților prind viață dacă fac mintea și inima să tresară de o bucurie inefabilă, greu de exprimat și de explicat. Oricât de inspirate și de imaginative ar fi gândurile care ne trec prin minte dacă în peștera inimii nu se aude ecoul profund al acestora, reverberația și freamătul emoțional cuvintele care se nasc tot vorbe goale rămân.

Cuvintele precum arborii răsar din întunericul inconștientului. Tot astfel sâmburii gândurilor demult îngropați în memorie ne încolțesc în minte când ne cuprind stările emotive, nostalgia paradisului pierdut și dorul după lumea viselor neîmplinite.

Tot ceea ce gândim și ce scriem poate fi dat uitării, poate fi înmormântat deapururea între copertele îngălbenite de timp ale cărților prăfuite de pe rafturile hectarelor de biblioteci care s-au scris și se scriu, se poate șterge din memoria virtuală. Ceea ce însă gândim și trăim frumos și adevărat rămâne deapururea scris în cartea vieții și în memoria eternă a lui Dumnezeu.

Cugetăm, deci ne luminăm. Iubim, deci existăm. Suntem ceea ce gândim și pe cine iubim. Cei care cugetă la Dumnezeu și îl iubesc pe el și pe semeni în duh și adevăr se îndumnezeiesc.