În anul 1999 într-un mic oraș din nordul României își ducea viața un tânăr pe nume Cristian Tudose ce venise din sud-estul țării și se căsătorise cu o tânără deosebită. Erau pe atunci timpuri grele din punct de vedere material, însă fără pandemii și fără amenințarea iminentă a războiului. România murea pe zi ce trecea tot mai mult din punct de vedere industrial și nu mai oferea perspective celor tineri. De aceea mirajul occidentului îi atrăgea pe cei mai mulți din dorința de a prospera material. Cristian cu soția sa locuiau în casa socrilor săi și lucra ca evanghelist laic în acel oraș și în împrejurimi. Pentru mulți îndeletnicirea sa părea o adevărată nebunie. Însă el avea ferma convingere că Dumnezeu îl chemase la acea lucrare.

Dis-de-dimineață lucra la grădina lor de lângă casă, ducea vaca la păscut și apoi pornea pe drumul pietruit ce străbătea câmpia. Până la oraș erau doi kilometri și cum nu avea mașină mergea pe jos. Era bucuros și încrezător pentru că știa că Dumnezeu avea să-i de-a înțelepciune pentru a le putea propovădui oamenilor simpli cu care zi de zi se întâlnea, vestea bună a mântuirii. Intra prin casele oamenilor, discuta cu ei și le citea din Sfintele Scripturi despre dragostea lui Dumnezeu pentru neamul omenesc. Toată acea lucrare îl bucura, însă uneori se întrista atunci când vedea rezistența unora în fața Evangheliei.

Într-o ocazie pătrunse în casa unor oameni și le vorbi îndelung despre Planul de Mântuire. Acolo locuia un bărbat pe nume Valeriu de șaizeci și șapte de ani, de înălțime mijlocie, cu părul și barba încărunțite, având o privire iscoditoare cu care îl cerceta îndelung pe Cristian. Soția lui Valeriu era mai liniștită și căuta să-l tempereze când acesta se înfierbânta mai tare în timpul discuțiilor. Locuiau cu ei fiica și prietenul acesteia ce nu aveau serviciu și trăiau din pensia bătrânilor. Valeriu îl întrebă pe Cristian dacă în cadrul comunității religioase de unde provenea nu se ofereau ajutoare. Cristian le spuse că în acel moment nu aveau nimic de oferit.

Într-o altă zi se întâlni pe stradă cu Valeriu ce era beat și plin de mânie împotriva sorții, și îi spuse:

-Pe mine cine mă ajută? Eu unde pot să-mi spun toate nemulțumirile mele?

După care îi ținu un discurs mânat fiind de îndrăzneala omului beat, vorbindu-i despre cât de grea era viața sa și cum nimeni nu îl înțelegea și ajuta. Repeta mereu aceleași cuvinte și îl privea în ochi pe Cristian. După ce Valeriu își termină discursul, Cristian se despărți de el cu un gust amar.

Odată fu invitat în casa unei femei suferinde ce zăcea la pat și Cristian îi citi un pasaj înălțător din scripturi și văzu că pe fața acelei femei răsare speranța. Ba mai mult de atât, înălță și o rugăciune și simți cum prezența lui Dumnezeu se coborî în acel loc. Cristian era un tânăr animat de idealuri creștine și trăia o viață spirituală autentică, și asta îl motiva să predice Evanghelia oamenilor.

Când se întorcea seara acasă pe drumul ce șerpuia prin câmpie vedea oile și vacile ce pășteau pe imaș și de la depărtare cei trei duzi ce se înălțau falnici în fața casei socrilor săi ce părea ca o cabană cu veranda de scândură vopsită în verde, cu acoperișul de azbociment învechit, dădea impresia unei adevărate locuințe a celor sărmani. Însă impresionau duzii ce arătau ca niște copaci bătrâni ce tronaseră peste vremi și a căror ramuri acopereau în parte acoperișul casei. Acolo îl aștepta minunata sa soție care suferea din cauza lipsurilor. Salariul pe care el îl primea din partea bisericii era modest iar nevoile erau multe. Relația sa cu socrii săi nu era nici pe departe una ideală, ba din contră îi reproșau că venise în acel loc fără bani și nu avea perspective. Însă Cristian trecea peste toate acele amărăciuni ale vieții găsindu-și plăcerea în comuniunea cu Dumnezeu și în bucuria de a împărtăși oamenilor lucrurile minunate ale lui Dumnezeu.

Uneori îl vizita pe un om pe nume Alexa care era bolnav de artrită și se ajuta de două cârje pentru a umbla. Alexa îl asculta cu atenție și uneori îi punea întrebări. Pe Cristian deși îl bucura acel fapt, era totuși și întristat pentru că uneori îl găsea beat pe Alexa care în ciuda bolii sale mai consuma alcool. Însă Cristian știa un lucru și anume, că semințele Evangheliei cădeau în sufletele oamenilor cu care se întâlnea.

Odată vizită o familie ce trăia o dramă. Vasilica femeia din acea casă i-l arătă pe Chirilă bărbatul ei și începu să-l acuze pentru că avusese o aventură cu o altă femeie. După ce Vasilica încetă să-și mai acuze bărbatul, Cristian deschise Biblia și îi citi lui Chirilă cele zece porunci după care încercă să-i arate drumul întoarcerii la Dumnezeu. Chirilă îl asculta fără să zică nimic. Cristian plecă din acea casă cu gândul că luase parte la drama acelei familii, conștient fiind de faptul că la cei douăzeci și șapte de ani ai săi se simțea depășit de astfel de drame.

Mergea cu bucurie în casa unor oameni mai înstăriți ce ar fi putut să fie după vârstă părinții săi. Acolo cu Nelu ce fusese muzicant întreaga sa viață studia Biblia. Nelu era un bărbat de înălțime mijlocie cu un început de chelie, având fața blajină a unui om de treabă ce se bucura sincer că la bătrânețe ajunsese să descopere adevăruri minunate din Cuvântul lui Dumnezeu.

La invitația unui prieten merse cu acesta la mai multe case dintr-un sat ce era înconjurat de păduri. Oamenii erau primitori și chiar interesați de Evanghelie. Intrând în curtea unor gospodari fură întâmpinați de un bărbat de șaptezeci de ani ce le declară că cel mai bine este ca oamenii să rămână la tradițiile strămoșești.

Cristian îi spuse:

-Noi venim să vă aducem o veste bună și anume, că Hristos revine a doua oară și se va termina cu domnia păcatului, a durerii și morții.

Acel om rămase surprins de acele cuvinte și îi ascultă mai departe cu interes.

Cristian observa că de câte ori stătea în fața oamenilor și le deschidea Cuvântul lui Dumnezeu, puterea Duhului Sfânt îl lua în stăpânire și simțea cum prin el harul lui Hristos se revărsa spre oameni.

Într-o zi însorită de vară, participă undeva la țară la o înmormântare și fu invitat de pastorul acelei comunități să predice la cimitir. Era înmormântat un bătrân de nouăzeci de ani a cărui familie numeroasă plângea acolo la mormânt. De asemenea veniseră și mulți oameni din sat și Cristian le predică despre moartea lui Hristos și cum trupul fără viață al Mântuitorului fu pus în mormânt și se părea că nu mai există speranță pentru neamul omenesc. Însă în dimineața învierii Iisus ieși biruitor din mormânt aducând astfel oamenilor vestea bună a mântuirii. După acea înmormântare fu înconjurat de un grup de bătrâni ce se închinau în duh și adevăr, unii din acei bătrâni purtau barbă și dădeau impresia unor oameni ce umblau cu Dumnezeu. Îl felicitară pe Cristian pentru predica sa și îi cerură unele informații despre lucrarea sa ca evanghelist.

Erau și zile când oamenii îl respingeau și nu găsea persoane cu care să stea de vorbă. Într-o astfel de zi după mai multe încercări nereușite în a se apropia de oameni plecă într-un parc. Parcul era plin de verdeață și se înălțau acolo mai mulți brazi. Cristian se așeză pe o bancă. Printre ramurile brazilor coborau spre el razele de soare luminându-i fața și sporind frumusețea verdelui viu al ierbii. După un timp se așeză lângă el un bărbat robust ce avea în jur de cinzeci de ani și după ce discutară un timp despre anumite aspecte ale vieții, începură a vorbi despre lucrurile sfinte. Pe Cristian îl învioră acea discuție și se bucură pentru că acea zi nu se încheiase fără a vorbi măcar cu un suflet.

În ziua de închinare mergea în comunitatea neoprotestantă de care aparținea pentru a lua parte la serviciile divine și de obicei era invitat să țină predica. Îl bucura faptul că veneau acolo oaspeți ce voiau să asculte din Cuvântul lui Dumnezeu. În momentul când urca la amvon pentru a predica trăia un sentiment de înălțare peste josnicia firii sale pământești și peste toate amărăciunile vieții. Simțea din plin cum Dumnezeu îl folosea și era fericit. Cei ce îl ascultau spuneau că Cristian are darul vorbirii și de aceea insufla speranță celor deznădăjduiți.

Pe când Cristian mergea printre oameni pentru aș împlini misiunea sa, observa dezamăgirea de pe fețele tinerilor ce nu aveau mari perspective din punct de vedere material. Orașul murea economic și cel mai mult Cristian înțelegea acel lucru când trecea pe lângă o fabrică unde cu ani în urmă munciseră sute de oameni. Fabrica fiind închisă se scotea de acolo fier și alte materiale pentru a fi vândute. Totul se năruia în jurul său din punct de vedere economic, se descurcau bine doar câțiva ce știuseră să facă afaceri în mod profitabil pentru ei neurmând întotdeauna căile cinstei.

În acele timpuri din cauza sărăciei în care trăia, Cristian începu să fie tot mai convins că ar trebui să plece spre occident. Rudele din partea soției sale îi tot reproșau că nu va realiza nimic în viață. Dacă ar fi avut cel puțin o casă proprie, ce mulțumit ar fi fost și poate că nu ar mai fi dorit să emigreze. Însă simțea ca și mulți alți tineri că occidentul era poarta de scăpare din sărăcie. Credea că și acolo muncind zi de zi printre oameni putea să le împărtășească Evanghelia și mai ales să ofere cea mai mare mărturie și anume, o viață pătrunsă de spiritul lui Hristos.

Dar ajungând în occident avea să constate că viața de acolo nu era decât o uriașă cursă la care milioane de oameni se înrolau doar pentru a atinge din punct de vedere material niște standarde impuse de societate. Iar din punct de vedere spiritual chiar dacă mai erau și oaze unde putea participa la servicii de închinare, totul era diferit de ce trăise în România. Iar viața spirituală pe care o trăise pe când lucra ca evanghelist nu o mai trăia în occident. Acel nivel înalt al umblării sale cu Dumnezeu de care avusese parte în ciuda amărăciunilor vieții, nu se mai repeta în viața lui.

Totuși era fericit pentru că și în occident simțea mâna cea bună a lui Dumnezeu peste el și avea certitudinea că Dumnezeu nu îl abandonase, ci în continuare se ocupa de el și căuta să-l folosească pentru a propovădui Evanghelia atunci când se iveau ocazii. Privind în urmă la tot acel timp în care activase ca evanghelist laic, Cristian constata că tot ce experimentase atunci fusese unic. Dincolo de toate greutățile ce le întâmpinase trăise acel sentiment înălțător de a fi în slujba lui Dumnezeu și a oamenilor, ba mai mult de atât îl contemplase și predicase cu pasiune pe Hristos.

Fusese frumos dar se terminase, viața de emigrant îl lovea cu valurile ei necruțătoare îndemnându-l la luptă pentru a reuși să supraviețuiască și chiar să prospere în timp. Există în occident o luptă titanică a emigranților pentru a se integra, pentru a găsi un loc de muncă și a se menține în acel post, pentru a învăța o nouă limbă de care au nevoie ca de aer. Dar toată această titanică luptă nu o pot înțelege în totalitate decât cei ce o duc. Și Cristian începu lupta sa de emigrant conștient fiind că intrase într-o altă dimensiune a vieții.

Uneori își amintea cu nostalgie că odată trăise umil printre oamenii simpli propovăduindu-le cu iubire Evanghelia și astfel adusese speranță în viețile celor năpăstuiți de soartă ce trăiau învăluiți în întuneric. Cu trecerea anilor totul se schimbă în lume și în viața sa. Însă un lucru rămânea mereu minunat și aducător de bucurie și anume, comuniunea cu Dumnezeu. Acolo Cristian își găsea eliberarea de toate poverile vieții și primea putere pentru a putea rămâne de partea binelui, și al iubi pe mai departe pe Dumnezeu.

Un evanghelist este un om ce pătruns fiind de iubirea divină pleacă spre oamenii ce trăiesc în întuneric pentru a le aduce lumina mântuitoare a lui Hristos. Și Cristian pentru un timp înfăptui acea lucrare...