Te-ai semețit și te-ai crezut mai sus
Decât ai fost din vesnicie pus;
Te-ai înălțat tu singur câte-un pic
Și totuși, încă nu te-am pedepsit.

Te-ai crezut tainic, de nebănuit,
Credeai că nimenea nu te-a citit,
Ziceai că omul este „un mister”
Și că nimic nu e așa ca el.

Te-ai crezut plin de multe bogății,
De daruri interioare mii și mii,
Le-ai zis “talente” și le-ai prelucrat,
Apoi, prin ele, traiul ți l-ai căstigat.

‘Nălțat? dar munții sunt cu mult mai sus!
Tu, tainic, dar adâncul mării n-ai pătruns…
Și-mbogățit, da, dar de către cine?
Măcar odată, fiule, te-ai întrebat de Mine?

Te-ai întrebat de ce atâta de sus
Doar stelele și luna Eu Le-am pus?
De ce înghite apa mult pământ
Când aș putea opri-o cu-n cuvânt?

Te-ai întrebat de ce nu poți să zbori?
De ce nu te înalți mai sus de nori?
De nu le știi, nu le cunoști prea bine,
Ascultă-Mă, tu, om, acum pe Mine!

Nu stai pe cer, cu stelele grămadă,
Ca nu cumva picioarele să-ți cadă:
De n-ai simți sub ele piatră tare,
Căderea ta ar fi atât de mare...

Ești tainic, un mister, nu pentru Mine,
Ci pentru cei asemenea cu tine.
N-ai înțelege cât de necuprins
E tot ce Eu în tine am înscris.

Dar ești neprețuit, o nestemată
Ce n-o găsești în lume niciodată.
Chiar de ești mic în lumea asta mare
În ochii mei de Tată ai valoare.

Ești înălțat cât să îți prindă bine,
Și tainic cât să te gândești la Mine;
Ești hărăzit cu daruri unicate
Ca-n slujba Mea tu să le pui pe toate.

Sunt multe bogății în lumea largă
Ce poate ochiul Meu ca să le vadă;
Însă din toate eu te vreau pe tine
Acum, și pentru viața care vine.