Mai sus, cu mult mai sus de stele,
La margine de infinit,
Cetatea dorurilor mele,
Ierusalimul preaiubit,
M-asteapta. Cat e de frumoasa!
Ce diamante, ce scantei
O-mpodobesc, ca pe-o mireasa
Gatita pentru sotul ei.

Desavarsirea-ntruchipeaza.
Gandindu-ma la ea cand scriu,
Chiar pana mea imi lacrimeaza,
Atat de mult doresc sa fiu
Acasa, unde niciodata
Sufletul nu-mi va mai tanji;
Iar inima, de dor brazdata,
Atunci mi se va odihni.

Acolo nu va mai fi moarte
Cu-al despartirii aspru bir,
Si pasii n-au sa ma mai poarte
Printre alei de cimitir.
Nu va mai fi nici tanguire,
Nu vor fi lacrimi, nici dureri,
Ci doar eterna fericire
Si nesfarsite mangaieri.

Cetate din ceresc tezaur,
Cu zid de straveziu clestar,
Cu ulita numai din aur,
Cu porti dintr-un margaritar,
Cu temelii de piatra rara,
Cu apa vietii izvorand,
Cum inima sa nu-mi tresara?
Cum sa nu te doresc arzand?

O, cat astept ai diminetii
Zori, cu sclipiri de curcubeu,
Sa intru in Cetatea Vietii,
Sa-L intalnesc pe Domnul meu!
O, ce ocean de bucurie
Cand fata Lui o voi vedea,
Cand Imparatul imi va scrie
Numele Lui pe fruntea mea!

Voi fi la Marea Sarbatoare
Cu sfintii ce vor birui,
Si impreuna, ce onoare,
Cu Domnul vom imparati!
Ma-ntreb adesea, de ce oare
Asa splendori mi-a pregatit?
El imi raspunde la-ntrebare:
"Atat de mult Eu te-am iubit!"