Vedenia din Patmos
Autor: Dionisie Giuchici
Album: vol. 1 - Domnul, nu eu!
Categorie: Diverse
VEDENIA DIN PATMOS

Dionisie Giuchici
vol. 1 - "Domnul, nu eu!"

Cum sta Ioan cu fruntea ridicată
Pe-ostrovul Patmos, depărtat de casă,
În faţa lui a apărut deodată
Apocalipsa, cartea cea frumoasă.

Acel dintâi, şi care-n veci trăieşte,
I-a arătat tot planul mântuirii;
Căci Dumnezeu înalţă şi smereşte,
Şi va-ndesa potirul omenirii.

Căci fiara ceea nemaipomenită,
Şi acel balaur plin de răutate,
Pe credincioşi dorit-a să-i înghită
Şi să le curme orice libertate.

De-aceea cerul şi-a aprins mânia,
Şi cele şapte trâmbiţe răsună,
C-acei ce vin, să vină cu urgia,
Iar cei aleşi să fie împreună.

Şi fiecare trâmbiţă cerească
Şi fiecare taină sigilată,
Va răsuna pe noi să ne trezească
Căci în curând Cel Veşnic se arată.

În Eufrat, materia lichidă
Va deveni o arşiţă pustie,
Când va cădea urgia cea rigidă
Şi va seca întreaga bogăţie.

Şi-atunci din gura marelui balaur,
Trei duhuri rele vor zbura în zare,
În bătălia mare pentru aur,
Să tulbure mulţimea de popoare.

Căci lumea-aceasta-n trei e împărţită,
De-aceea trei au fost şi-acele furii;
În lumea-ntâi, e lumea-mbogăţită
Iar lumea treia-s ginţile pădurii.

Şi pentru ziua Domnului cea mare,
Să spulbere şi piatra şi betonul,
S-a adunat mulţimea de popoare,
La Eufrat va fi Armaghedonul.

Şi-n bătălia cea mai înfocată,
El va veni cu oastea îngerească,
Pe cei aleşi din Babilon să-i scoată,
Şi de-ncercarea grea să-i izbăvească.

Când lumea-ntreagă va fi zguduită,
Când va striga un glas, "S-a isprăvit!"
Mireasa Lui atunci va fi răpită,
Acei ce-n lupta grea au biruit....

O, Babilon, cetate blestemată
Sosit-a ziua pedepsirii tale!
Căci pân' la ceruri ai fost înălţată
Cu-al tău alai şi sunet de chimvale.

Te-a înălţat până la nori mândria,
Şi răutatea faptelor murdare;
De-aceea iată, a venit urgia,
Cu fulgere de foc distrugătoare.

De când e lumea n-a fost niciodată
Aşa cutremur de pământ cumplit;
Căci orice casă a fost dărâmată,
Când ultima urgie a lovit.

Cetatea mare a fost prăbuşită
Şi s-a-mpărţit în trei dărâmături;
Întreaga lume a fost pedepsită,
C-au necinstit Cuvântul din Scripturi.

Ce trist ecou a răsunat în zare!
S-a-ntunecat întreaga galaxie.
Căci în văzduh, în stele şi în soare,
A fost vărsat potirul cu urgie.

Şi-a dispărut tot ce e viu din mare,
Iar apele în sânge s-au schimbat,
Căci a venit pedeapsa îngrozitoare
Şi tot pământul s-a întunecat.

Un glas ceresc a răsunat pe ape:
"Aceasta este Dreapta Judecată!
Închinătorii fiarei să se-adape,
Căci pentru ei urgia e păstrată."

Şi stâncile, şi-ostroavele marine,
Şi "zgârie-norii", şi marile palate,
S-au prăbuşit în veşnice ruine,
Căci tot pământul plin e cu păcate.

A încetat alaiul bucuriei,
Candelele acelor răi s-au stins;
Iar Babilonu-şi plânge-acum copiii,
Căci veşnicia morţii i-a cuprins...

Aceasta este vremea răzbunării
A sângelui ce-a curs nevinovat,
Căci mari au tost durerile răbdării
Acelora ce nu s-au lepădat.

Ei s-au luptat cu fiara prin credinţă
Şi-au fost învinşi în cele pământeşti,
Dar moartea lor i-a dus spre biruinţă
Şi răsplătiri mai mari, Dumnezeieşti.

Când s-a produs cutremurul cel mare,
Atunci a fost întâia Înviere,
Când cei aleşi în haine sclipitoare,
S-au înălţat din veşnica tăcere.

În car de foc, cu multă strălucire,
Ei au zburat pe-aripi de heruvim;
Căci Dumnezeu, în marea Lui iubire,
Le-a dăruit un nou Ierusalim.

Ei s-au luptat, şi-n lupta lor cea mare,
Au biruit prin sângele cel sfânt,
ISUS HRISTOS în noaptea de salvare,
Cu îngerii i-a strâns de pe pământ.

Ei au învins prin glasul mărturiei
Şi-au ridicat stindardul tot mai sus.
De-aceea-n Cerul Sfânt al bucuriei,
Ei sunt Mireasa Mirelui ISUS.

Ei au învins prin faptele trăite,
Şi-au dovedit credinţă şi iubire;
De-aceea-n haine albe, strălucite,
Ei stau la nuntă cu Cerescul Mire.

Ierusalimul nou, în sărbătoare,
Cu zeci de mii de coruri care cântă,
Biruitorii ce-au trăit sub soare,
Au fost chemaţi la cea mai mare nuntă.

Pe-aleile cu aur pavazate,
Ce-i denumită "uliţa cetăţii",
Ei merg cântând spre tronul de dreptate,
Şi pomul sfânt din mijlocul pieţii.

Pe-ntinderea de sticlă străvezie,
În valuri ca de foc scânteietor,
Biruitorii plini de bucurie,
Îl preamăresc pe Mielul Salvator.

Şi-n cântece, şi-n proslăviri se-nchină,
În faţa Celui care-n veci trăieşte;
Căci Dumnezeu e soare şi lumină,
Şi dragostea, ce veşnic străluceşte.

Pe ţărmurile binecuvântate,
Ei beau din apa vie, cristalină,
Ce curge lin prin veşnica cetate,
Şi udă pomii de la rădăcină.

Iar porţile din pietre preţioase
Ca soarele de tare, strălucesc,
Căci zeci de mii de fiinţe glorioase,
Pe Dumnezeul Veşnic Îl slujesc.

Acolo străluceşte curcubeul
În raze multe, frumos colorat,
Ca să-L cunoască toţi pe Dumnezeul
Ce-şi ţine Legământul neschimbat.

Iar pietrele ce stau la temelie,
Sum pietre vii, cereşti, scânteietoare,
Ierusalimul cel din veşnicie,
E-mpodobit cu slavă şi splendoare.

El nu-i zidit de mână omenească,
El e zidit de mâna Creatoare;
Cu frumuseţea cea dumnezeiască,
E-mpodobit să fie ca o floare.

Ierusalimul frumuseţii sfinte
Va străluci în slava minunată,
Din dragostea Cerescului Părinte,
Până la noi, în valea depărtată.

Şi va-nflori grădina cea uscată,
Pământu-întreg cu neamuri şi popoare,
Căci forţa celui rău va fi legată,
Şi dus va fi în marea închisoare.

Atunci HRISTOS cu-a Lui Împărăţie,
Va cârmui pământul cu dreptate,
Atunci va fi a sfinţilor domnie,
Şi vor trăi cu toţi în libertate.

Căci neamuri multe, ca nisipul mării,
Din Răsărit şi până la Apus,
Vor locui în tot cuprinsul zării
Şi vor cinsti cu toţii Numele ISUS.

Iar după ce se va-mplini robia,
Şi mia cea de ani se va sfârşi,
Din groapa cea adâncă, vrăjmăşia,
Satana plin de ură va ieşi.

Înconjurând cetatea preaiubită,
A sfinţilor cerească reşedinţă;
Dar forţa urii va fi nimicită
De-a lui ISUS slăvită biruinţă.

Căci astrele cereşti se vor aprinde
Şi de căldura mare s-or topi,
Atunci ISUS pe şarpe îl va prinde
Şi pe Satana îl va nimici.

Apoi va-ncepe marea Judecată,
De la Adam, la ultima suflare;
La tronul alb, mulţimea adunată;
Îşi va primi răsplata fiecare.

Şi se va face marea despărţire,
Căci cine-n Cartea Vieţii nu e scris,
În iazu-aprins, în marea chinuire
Va fi trântit, în veşnicul abis.

Căci cerurile-nalte vor dispare,
Dar alte ceruri noi se vor zidi,
În care lumea sfântă, viitoare,
Cu DUMNEZEU în veci va dăinui.

AMIN
Preluat de la adresa: https://www.resursecrestine.ro/poezii/24593/vedenia-din-patmos