Privesc pe geam cu întristare,
Copacii-s goi și vântul suflă,
Totul e trist, n-am alinare,
Parcă mă tem să ies pe ușă.

Pustiu e afară, pustiu e-n suflet,
Pustiu e-n casă și peste tot,
Mă tem să ies să calc pe frunze
Căci le zobesc și nu mai pot.

Privesc cu întristare în mine,
La toamna vieții am ajuns,
Exact cum e natura toată,
Așa mă simt și eu, în plus.

Și vântul suflă, peste ramuri
Puține frunze au mai rămas,
Iar eu, cândva aveam elanuri,
Acum stau trist, mă uit la ceas.

E toamnă iar și vor fi multe
Și frunze multe vor cădea
Și tot căzând așa întruna
Sper, să-mi astupe inima.
Emilia Dinescu