Vinerea Mare.
Matei 26:38-39
„Isus le-a zis atunci: „Sufletul Meu este cuprins de o întristare de moarte; rămâneți aici, și vegheați împreună cu Mine.” Apoi a mers puțin mai înainte, a căzut cu fața la pământ, și S-a rugat, zicând: „Tată, dacă este cu putință, depărtează de la Mine paharul acesta! Totuși nu cum voiesc Eu, ci cum voiești Tu.”
În Joia mare am fost într-o Biserică la timpul de închinare, ca să mă întâlnesc cu Domnul, să-I aduc laudă și mulțumire, să-mi descarc sufletul înaintea Sa și spre surprinderea mea, am găsit pe foarte mulți frați și surori, tineri și tinere, îmbrăcați în negru, în haine de doliu.
Am întrebat în stânga și-n dreapta de ce sunt toți îmbrăcați în felul acesta și într-un târziu am primit răspunsul: „Este înmormântare!”
„Cine este înmormântat?”
„Isus!”
M-am întristat, dar am rămas totuși cu inima bună, pentru că eu știu că oricât s-ar mai lupta oamenii, fie Farisei, preoți sau „credincioși” să-L îngroape pe Isus al meu, nu vor mai putea în veci de veci, pentru că El Este viu și nu mai poate fi omorât nici de demoni, nici de îngeri și nici măcar de Satan. El Și-a dat viata o singură dată pentru păcatele noastre și a treia zi după Scriptuă Și-a luat-o inapoi, pentru veșnicie.
Apoi am găsit în Scriptură faptul că, ucenicii au fost foarte mirați de minunea uscării smochinului la porunca lui Isus.
El făcuse atât de multe minuni mai înainte, ca om și ca Dumnezeu în același timp.
Înviase morții, scosese dracii din cei posedați, vindecase leproșii, muții, orbii, surzii, slăbănogii, pe toți câți fuseseră bolnavi.
Dar o minune ca aceasta, niciodată nu mai săvârșise Domnul în prezența ucenicilor.
Toate celelalte minuni au fost săvârșite de către Isus spre viață, iar acum, ciudat El săvârșea o minune spre moarte.
În al doilea rând, este ciudat faptul că niciodată nu mai vorbise Mântuitorul cu un pom, să-i poruncească să se usuce și pomul să-L asculte.
Însă, acum când mai erau câteva zile până la despărțirea de ucenici, Isus a dorit foarte mult să le arate prin fapte, ceea ce le vestise în atâtea rânduri prin cuvinte; lucruri pe care ei nu le-au înțeles pe deplin.
Și anume, Isus a dorit să le arate în vorbe și în fapte că El este Domn al domnilor și Împărat al împăraților și că are putere asupra vieții și asupra morții.
În același timp, le-a dat ucenicilor exemplu clar al puterii credinței și le-a arătat prin cuvintele rostite în dreptul smochinului, prin faptul că acesta a ascultat și s-a supus voii Împăratului Creator.
Credința nu este doar un sentiment, sau o încredere oarbă în lucruri care nu se văd și nici nu este un moft al multora, ci credința este o forță, sau o putere care mută munții, dezrădăcinează pomii, sau îi usucă și nu în ultimul rând ea, credința te înalță spre cer.
De asemenea, credința vindecă bolnavii, trezește sufletele la mântuire.
Credința te duce departe în zările senine, te poartă printre galaxii și te ajută să ajungi în locul pe care îl dorim, în cerul lui Dumnezeul.
M-am uitat cu ochii credinței spre Domnul Isus, Fiul lui Dumnezeu care, coborât din slava cerească, nu a fost primit de către oameni așa cum se cuvenea, cu ospitalitate și cu iubire.
Nu a fost primit nici măcar cu pâine și vin așa cum spre exemplu a fost primit Avraam de către Melhisedec împăratul Salemului la întoarcerea sa de la înfrângerea celor cinci împărați (Genesa 14:18), ci a fost primit cu un pahar al suferințelor, pe care a trebuit să-l bea până la ultima picătură.
Paharul acesta era atât de greu, atât de amar și atât de respingător, încât ar fi dorit tare mult Isus să nu-l bea.
M-am uitat în paharul Domnului și am văzut în el:
Respingere. „A venit la ai Săi, și ai Săi nu L-au primit.” Ba, mai mult, L-au condamnat la moarte.
Chiar și frații Lui L-au batjocorit.
Am văzut în paharul Domnului batjocoră, foarte multă batjocoră.
Dacă Ești, așa cum pretinzi, Fiul lui Dumnezeu, mântuiește-Te, Fă minuni, dă-Te în spectacol, dă-Te jos de pe cruce și vom crede în Tine.
Erau cuvintele batjocoritoare și înjositoare, blasfemiatoare rostite de cei care numai cu puțin timp în urmă, Isus le vindecase rănile și îi vindecase de toate bolile.
Umilință și dispreț!
Aceasta era recunoștința pe care „taurii din Basan” și „câinii” (Psalmul 22:12,18), adunați în jurul crucii, o acordau Mântuitorului lumii.
Nici o considerație pentru Cel ce a vindecat poporul de orice boală, l-a săturat atunci când era flămând și i-a vorbit cu putere despre mântuirea pe care o aducea din cer de la Tatăl.
În schimb a primit umilință și dispreț.
L-au scuipat în față ca pe o stârpitură.
Apoi, am mai văzut în paharul lui Isus, durere.
Multă, foarte multă suferință trupească și sufletească.
I-au smuls barba, I-au pus cunună de spini pe cap.
L-au lovit cu nuiele și cu biciul roman.
În Psalmul 129:3 Duhul Sfânt vorbea profetic despre suferințele Fiului lui Dumnezeu: „Plugarii au arat pe spinarea Mea, au tras brazde lungi pe ea.”
O surioară, din America, o misionară care a locuit în România peste douăzeci de ani, mi-a spus că într-o zi, pe când era foarte tristă și plângea acasă, unde locuia cu chirie, a venit Isus la ea, a privit-o cu niște ochi albaștri, calzi și atât de adânci încât nu puteai să-i pătrunzi adâncimea.
Apoi, întorcându-Și spatele i-a arătat rănile.
Era numai răni și sânge!
Toate acestea le-a suferit El în locul nostru și ne-a acoperit cu „aripile” Sale, primind El loviturile pe care le-am fi meritat noi.
Apoi am văzut piroane în mâini și picioare și o cruce de lemn ridicată în arșița Palestinei, pe care L-au țintuit vrășmașii neprihănirii.
Am văzut atâta suferință, atâta durere, și atâtea lacrimi amare în paharul pe care l-a „băut” Mântuitorul în locul nostru!
Am văzut moarte de cruce și un strigăt al suferințelor: „Eli, Eli Lama Sabactani.” Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, pentru ce M-ai părăsit?
Ar fi putut Isus să nu bea „paharul suferințelor”, dar de dragul nostru l-a băut și a mers la moarte ca un miel pe care îl duci la măcelărie.
Pas cu pas, Domnul Isus, Fiul lui Dumnezeu Și-a dus crucea până la capăt și a băut paharul suferințelor până la ultima picătură.
Mulțumim frumos Domnul nostru Isus!
În Matei 20:22, Domnul Isus pune o întrebare ucenicilor. O întrebare care, are ecou pentru fiecare dintre noi: „Puteți voi să beți paharul pe care am să-l beau Eu?”
Cu siguranță, nu!
Nici unul dintre noi nu am fi putut bea paharul acesta plin cu amărăciunea morții și umplut cu veninul „șarpelui” celui vechi.
Tocmai pentru aceasta a venit Domnul, ca să bea El, paharul nostru și ne-a pregătit paharul Lui pe care ni l-a dat să-l bem.
În acest pahar, pe care de drept ar fi trebuit să-l bea Isus se află: iertare, mântuire, iubire necondiționată, bucurie în Duhul Sfânt și nicidecum jale și nici doliu.
În paharul nostru se găsește pace sfântă, vindecare divină, viața veșnică și un loc în cer lângă El, lângă Domnul înviat din morți.
În Cântarea Cântărilor cap. 5:1, Domnul ne întinde fiecăruia paharul acesta al izbăvirilor și ne spune cu duioșie în glas și cu bucurie: „Beți toți, beți prieteni și îmbătați-vă de dragoste.”
Cristos a înviat! El este viu în vecii vecilor.
S-a înălțat la cer și S-a așezat la dreapta Tatălui, unde primește rugăciunile noastre și mijlocește pentru noi înaintea lui Dumnezeu.
Trăiască Domnul!