Timpul cel din urmă este, ce-l trăit pe-acest pământ,
Este chiar o împlinire, cea vestită prin cuvânt.

Auzim vești de războaie, de cutremure-auzim,
Dragostea dintâi aprinsă, cum se stinge o privim.

Vremea cea de dezbinare, printre frați a apărut,
Nu mai este unitate, cum era la început.

Prin cuvintele tăioase, se lovesc neâncetat,
Că sunt frați născuți din Domnul, dintre ei mulți au uitat.

Se întrec în alergare, după multe-nvățături,
Cei nemulțumiți cu harul, ce nu vor fărâmituri.

Se hrănesc din amăgire, rătăcesc orbiți de vânt,
Înțelepții ce-s cât iarba, ce-mpânzesc acest pământ.

Ocolesc învățătura, ce prin vale trece ea,
Care-a fost odată scrisă, de Isus în valea grea.

Merg pe înălțimi spre-un capăt ce de ei nu e văzut,
Este el înspre pierzare, capătul e-un început.

E uitat chiar și orfanul, cel bolnav și cel sărac,
Fiecare își croiește, drumul după al său plac.

Căci e vremea de pe urmă, care astăzi o trăim,
Domnul este-atât de-aproape, pașii Lui îi auzim.

De nu ne trezește timpul, nimeni nu ne va trezi,
Adormiți în focul veșnic, vom fi cei ce vom pieri.

Să nu stăm în nepăsare, e sfârșitul ce-i acum,
Vine Domnul... maranata, se aude... e pe drum.
Amin