Adu-ţi aminte! ...

Motto:
Biblia - Cuprinde Eclesiastul 12-

Adu-ţi aminte, întotdeauna
De Domnul, Făcătorul tău,
Ce-n cuvânt a strâns ţărâna
Spre-aţi face ochiul şi mâna
Întocmai, după chipul Său!

În zilele dragi, din tinereţe
Când eşti şi tânăr şi frumos,
Ascultă îndemuri şi poveţe
Spre-a le privi în multe feţe
Ce îţi vor fi, de mult folos!

Până ce n-apar zilele rele,
Până cand anii, nu sosesc,
Cu timpuri grele de veghere
Când atunci "nici-o plăcere’’
În ei, vei zice: " nu găsesc!’’

Până ce nu cade întunecare
Peste-a luminii lună... stele,
Şi nu se-ntinde peste soare
Temuta neagră destrămare
Perdeaua ceţii, cu zăbrele.

Şi până ce nu se întorc norii
Îndată straşnic după ploaie,
Şi până nu se sfârşesc zorii
Şi încep să tremure uşiorii,
Şi cele tari, să se-ncovoaie.

Până nu se-opreşte moara
Căci cei ce macină-s puţini,
Şi până când nu vine seara
Când făpturile-s ca ceara...
Când toţi îţi pare ca străini.

Până când, nu se întunecă
Cei ce privesc pe ferestre,
Şi când spre seară alunecă
În gol, ţinut de-o mânecă
Încet în sunet de orchestre.

Şi până încă nu se închid...
De din spre uliţă spre-afară,
Acele porţi, cari se deschid
Tot socotind un câmp arid
Şi timpul în ani, îl măsoară.

Când şi-uruitul morii scade
Şi-abia... un glas de ciripit,
Al unei păsări, ce trist cade
Jos, sub ale bolţilor arcade
Jelindu-şi, nefericitul sfârşit.

Pân-ce glasuri de cântăreţe
Se-aude-n jalnic ton rostit
Şi-abia cunoşti atâtea feţe
Ce nu mai ştiu să dea bineţe
Când dor îţi este, de privit.

Ţi-e frică de orice-nălţime,
Te sperii şi de orice drum,
Fiindcă-ai uitat de isteţime
Destoinicii fiind mai puţine
Căci nu mai ai puteri acum.

Până migdalul nu-nfloreşte
Şi perii albi nu umple capul,
Când de-abia se mai târăşte
Şi făr-să vrea se prăvăleşte
Lăcusta, de-a berbeleacul.

Şi până ce poftele, nu-ţi trec
Căci omul iată se îndreaptă,
Spre casa sa, unde-l petrec
Mulţi bocitori, care se-ntrec
Şi pe la porţi, ei îl aşteaptă.

Până ce nu-ncepe a se rupe
Funia cea scumpă de argint,
Şi până nu se sfarmă-n cupe
Şi să-nceapă, a se-ntrerupe
Vasul, în străluciri de iacint.

Pân-ce găleata nu se sparge
Aducând apă, în drumul ei,
Din lipsa putredelor doage,
Şi pân-ce roata nu mai trage
Din puţ, scoţând apă să bei.

Şi până ce nu, iar se va face
Ţărâna, în reavănul pământ,
Căci viaţa are-ale ei soroace
Şi duhul din nou s-o-ntoarce
La Dumnezeu, în cerul sfânt.

Căci totul e-o deşertăciune!
Şi dac-ai vrea să întocmeşti,
Multe cărţi, cu înţelepciune
Spre a umple-ntreaga lume
Tot n-ai putea sa isprăveşti.

Chiar şi înţeleptele cuvinte
Oricât vor fi, de cercetate,
Şi pe deplin de-ar fi vestite
În tot pământul spre-auzite
Nu au valoare, nepăstrate!

Să ascultăm dar încheierea
La tot ce-a fost, învăţătură:
De Dumnezeu, fie temerea,
De vrem cumva concilierea,
Poruncile, s-avem măsură!

Căci Dumnezeu la judecată
Va-mplini clar Cuvântul Său,
Pentru-a traduce orice faptă
Spre a da, răsplată dreaptă
În ce-i ascuns, bine sau rău.

Flavius Laurian Duverna
21 noiembrie 2007