Ce folos își are truda, omului pe-acest pământ,
Un neam trece... altul vine, ca bătaia cea de vânt,
Soarele pe cer răsare, el aleargă spre apus,
Ce folos are o viață, dacă nu e cu Isus.

Suflă-n miază zi și vântul, se întoarce a sufla,
Totul e-o deșertaciune, dacă omul n-ar avea,
De pe ulițe ce strigă, pentru cei ce nu o știu,
O înțelepciune vie, care umple un pustiu.

Râurile-n mări se varsă, ele-aleargă necurmat,
Chiar în locul unde iară, izvorăsc pornind îndat,
Să-și urmeze cursul care, omului nu-i poate da,
Pace... ci doar frământare, marea de va asculta.

Tot ce-a fost se va mai face, nu se poate satura,
Ochiul ca să mai privească, și urechi a asculta,
Truda un necaz aduce, totu-i o deșertăciune,
Căci în gol sfârșește iute, alergarea cea prin lume.

E mai bine într-o casa, ce-i de jale ca să fii,
Jalea este o trezire, treaz în ea mereu rămâi,
E mai bună întristarea, decât râsul celui rău,
Întristarea modelează, inima din pieptul tău.

E mai bine în mustrarea înțeleptului să stai,
Decât să asculți un cântec, celor fără de viu grai,
Celor ce-s fără de minte, niște spini ce-s pe pamânt,
Ei sunt o deșertăciune, fluturați mereu de vânt.

Ce folos e omul care, teama cea de Dumnezeu,
O îneacă în plăcere-n mersul pe pământ ce-i rău,
El în veselii petrece, timpul care nu-i a lui,
O mulțime de cuvinte-i gura a nebunului.

E mai bun-amărăciunea, amăgiri nu poate-avea,
E mai bună-nțelepciunea, viață care poate da,
Decât graba la mânie, este-a celor ce-s nebuni,
Doar acei fără mânie, pot trăi printre minuni.

Teama de-orice înălțime, haină albă are ea,
Căci o mare înălțime, doar căderi poate avea,
Dar și orice-ndepărtare, de ce este numai rău,
Va aduce bucurie, teama cea de Dumnezeu.

S-ascultam dar încheierea, la ce toate-am învățat,
Să păzim porunca care, jertfa sfântă a lăsat,
Dumnezeu o judecată va aduce în curând,
Să lăsăm deșertăciunea să rămână pe pământ.
Amin