Am o tristețe,
Și opreliște-mi pun ca un nod in gât,
C-a veni vremea când n-or mai fi…
In lung și-n lat sate străbat,
Și văd cum ele se gat
De-o sărbătoare a finității.

Liniște nu-i, dar nu-i nici sfadă,
Ci doar un zel de lăcomie
A pământului ce strigă: , , Adă!”
Strigă mut, aproape surd,
Ca noi-l vedem, nu-l auzim,
Cum ia pe-ai noști, cei vechi, cum noi au fost odat’ …

Strigăte de vai și jale, cu puțină disperare,
Dar noi, prea rapizi sa auzim, trecem…
Sa mai căutam venin, sa scuipăm cu ură-n ei
Până trec, bieții de ei…
Ba-nțelepți, Ba mai prostuți, oricum nu-i auzim,
Nici nu-i vedem, ei trec…

Înțelept sa fiu aș vrea, ca sa scriu in cartea mea
Ca trăirea-mi n-a fost in zadar.
Dar fără de ei cine ar putea, sa stea, să-mi dea,
Anii ce nu-i am si nici nu-i voi avea?
Făr’ de ei cine te-ar mai caută, ca să-ți spună truda sa?
Făr’ bătrâni, cine ar mai exista?