SCLIPIRI CEREŞTI

Dionisie Giuchici
vol. 1 - "Domnul, nu eu!"

O stea de cealaltă stea
Se deosebeşte-n strălucire,
Căci DUMNEZEU aşa a vrut
Să pună-n stele deosebire.

O stea de cealaltă stea
Se deosebeşte în distanţă,
Căci universul colosal
E plin de taină şi prestanţă.

O stea de cealaltă stea
Se deosebeşte-n dimensiuni,
Căci DUMNEZEU aşa a vrut
Să facă-n univers minuni.

Nu-i amalgam, nu-i haos pierdut
Strălucitorul labirint,
Căci Dumnezeu le-a-ntipărit
Şi legi şi străluciri de-argint.

Ridică-ţi numai ochii-n sus,
Să vezi cum toate merg în şir,
Ce oaste mare, ce mulţimi
Străbat albastrul de safir!

Din infinit la noi, o stea
Când o privim, ne pare mică,
Deşi-i un astru, un gigant,
Noi o vedem o stea pitică.

Nu te-ai mirat în sus privind
Ce taină, ce colos ascuns?
Păduri de-argint, păduri de stele
În care omul n-a pătruns.

Să fie oare-a nimănui
Atât de multe străluciri?
Să n-aibă Comandant Suprem
Aceste veşnice oştiri?

Nu pot să cred că numai noi
Suntem inteligenţi şi unici,
De crezi aşa eşti ca un nor
Ce-ntregul univers l-întuneci.

Priveşte colo-n depărtări
Şi spune dacă poţi, sau ştii,
Ca să deznozi, ca să dezlegi,
A Orionului frânghii...

Din ordinul a cui? şi cine
Arată dimineaţa zorii?
Când stelele se duc să doarmă
Şi vin pe câmpuri lucrătorii.

Când îţi ridici în sus privirea
Spre steaua care nu se stinge,
Simţeşti că omul tău lăuntric
Suspină după cer şi plânge.

Căci dintre zeci şi mii de stele
Ce le zărim din văi prin ceaţă,
O stea e mai presus de toate:
Luceafărul de dimineaţă.

E Steaua ce-o cântau haldeii
Şi egiptenii-n vechiul mit,
E Steaua care prin fecioară
În lumea noastră a venit.

E Steaua ce-o vesteau profeţii,
Din văi mulţimea de păstori,
E Steaua Dimineţii sfinte,
HRISTOS, Luceafărul din zori.

Căci Cerul are-un Rege veşnic,
Un DUMNEZEU Stăpân şi frate,
Nu e hazard, nu e-întâmplare,
Minunile au fost create.

Căci universul nu-i o pânză
Ce s-ar întinde-n infinit,
Cuvântul BIBLIA ne spune
Că cerul este împărţit.

Sunt trei ţinuturi siderale,
Trei ceruri până-n veşnicii,
Cu nori de stele şi pleiade,
Cu străluciri de galaxii.

Sunt ape dedesubt de ape,
Sunt lumi ce se despart în vid,
Căci între cele două ceruri
E-o graniţă, un veşnic zid.

E-un gol ce nu se poate trece
De-aici, în cerul celălalt,
De-ar încerca oricât, demonii
Nu pot să treacă zidu-nalt.

Nu pot, că cerul libertăţii
E sfânt, e luminat, e feeric,
Iar universul nostru cronic,
Al nostru cer e întuneric.

De-acolo duhuri răzvrătite
Au fost trimise în ocară,
Căci cerul nostru sau văzduhul,
E întunericul de-afară.

Iar apele ce-s de deasupra,
Sunt lumi, oceanele mulţimii,
Sunt arcuri de triumf şi slavă
Din veşnicia înălţimii.

E-al doilea cer, pe care noi
Doar noaptea îl zărim în vis,
Cu frumuseţi ce-n cosmos nu-s,
Cu străluciri de nedescris.

Pornind din sfera noastră mică,
Din cerul nostru material,
Suim prin mii de ani lumină
Spre cerul sfânt, spiritual.

De-acolo a căzut o stea
Ca fulgerul, jos în văzduh,
Căci DUMNEZEU l-a pedepsit
Pe Lucifer, pe-naltul duh.

Acolo-i sânul lui Avraam,
E loc de taină şi mister,
Iar dincolo, mai sus, mai veşnic,
E raiul, e al treilea cer.

E locul unde CEL PREA ÎNALT
Îşi are slava, reşedinţa,
Căci mai presus de toţi, de toate,
Îşi are Domnul locuinţa.

"O, Doamne! -Solomon a zis-
În rugăciunea lui smerit-
Tu eşti aşa de sfânt, de mare,
Eşti DUMNEZEU nemărginit!

Ce fel de casă să-ţi zidim,
Şi cort în care Tu să stai?
Când Tu ai ceruri de mărgean
Şi îngeri care-ţi cântă-n rai?

Când Tu ai heruvirni şi stele,
Şi sori, şi tunete, şi vânt,
Mai poţi privi mă-ntreb noroiul,
Şi chipul nostru de pământ?

Când nori de galaxii Te laudă,
Şi-ţi cântă de la început,
Mai poţi primi şi-a noastre imnuri
Ce le-nălţăm în piept de lut?

Suntem aşa departe,
Doamne, Suntem aşa de mici, de jos!
De-acele străluciri eterne,
De cerul cel mai glorios.

Ce fel de gând, ce vis, ce minte?
Putea-va până-n vârf străbate....
Când noi ne pierdem printre stele
Atraşi de patimi şi păcate.

David prin Duhul Sfânt priveşte
Suişul care-i plin de riscuri,
De-aceea strigă: "Fără Tine
Nu pot s-ajung pe-acele piscuri!"

Dar cu ISUS oricine poate
S-ajungă până-n vârf de munte,
Căci peste golul ce desparte,
HRTSTOS s-a aşezat ca punte.

HRISTOS e calea către stele,
Ce dincolo de moarte duce,
Ca să ajungem noi la ceruri,
El a răbdat murind pe cruce.

HRISTOS e meşterul zidirii,
El este Alfa, Începutul,
El e Omega care vine
Să rezidească tot trecutul.

Să facă alte ceruri, pline,
Căci cerul nostru va pieri,
De mii de ani vorbesc profeţii,
De-acea înfricoşată zi.

Când cu suflarea gurii Sale
HRISTOS, Mântuitorul meu,
Cu tunet va aprinde focul
În care va pieri cel rău.

Iar dacă vrei un microcosmos
Pe lângă tainele Scripturii,
Priveşte universul veşnic
Ascuns şi-n arborul pădurii.

Aceeaşi trinitate sfântă,
Şi cod, şi număr împletit,
E rădăcina şi tulpina,
Şi Paradisul înflorit.

Căci fiecare rămurică
Cu flori, cu frunze, cu rodiri,
E-o galaxie minunată
Cu frumuseţi şi străluciri.

Iar toate ramurile pline
E universul înstelat,
E măreţia siderală
Într-un copac încoronat.

Priveşte iarba înflorită
Ca să pricepi acele spaţii.
Căci florile sunt oglindirea
Acelor multe constelaţii.

Priveşte Căile Lacteii
Cum se întinde ca o vie.
Căci fiecare boabă-n parte
E-o stea de sus din veşnicie.

Priveşte Carul Mic şi Mare
Şi Cloşca cu-ai ei pui de aur,
Ai auzit desigur, poate,
De Constelaţia Centaur.

Iar dacă ţi se pare simplu
Tot ce-ţi oferă-n ramuri pomul,
Priveşte universul veşnic,
Priveşte microscopic, omul.

Căci DUMNEZEU şi-a pus amprenta
Şi-acelaşi număr trinital,
Avem şi trup, şi duh, şi suflet,
Suntem ca cerul sideral.

Suntem ca cele trei persoane,
Suntem ca cele trei palate,
Ca DUMNEZEU, ca universul,
Suntem aceeaşi unitate.

Vor fi trei feluri de cununi
În ziua mare a răsplătirii,
Ca stelele, ca ceru-albastru,
Ca soarele neprihănirii.

O stea de cealaltă stea
Se deosebeşte-n grad şi-n voltă,
Când va veni HRISTOS cu slavă
Ce fel de stea vei fi pe boltă?

Ai auzit că sunt comete
Şi stele care pribegesc,
Din galaxii îndepărtate
Pe căi pierdute rătăcesc.

C-a treia parte dintre stele
Balaurul cel rău le-a-nvins,
Mai eşti în mântuire oare?
Sau te-ai lăsat demult, te-ai stins.

În univers sunt găuri negre
Şi stele care-au adormit,
Dar şi luceferi plini de slavă
Ce strălucesc necontenit.

Dar fiindcă universu-i veşnic,
Şi se întinde-n infinit,
Veniţi pe ţărmul unei ape
Ca să privim un alt zenit.

Ca să privim pleiade, roiuri,
Şi constelaţii în ocean,
Arhangheli uriaşi, sau cete
Cu strălucire de mărgean.

Dar printre zeci de mii de nuferi
Pe-adâncul tare ca betonul,
Se plimbă liniştit şi rece,
Şi peştele numit "dragonul"

Şi caracatiţe şi raci,
Şi umbre care te-nspăimântă,
Dar şi căluţul umilinţei,
Şi stele ca în slava sfântă.

Şi-aici aceeaşi măreţie
Şi frumuseţi ca-n Paradis,
Că sunt făpturi de suprafaţă
Şi-n adâncime şi-n abis.

Căci fiecare corp în spaţiu
E construit ca din minuni,
Oricum i-ai calcula măsura,
El are tot trei dimensiuni.

Şi-acum, ce-aţi înţeles din toate,
Din tot ce cântul meu insistă?
O, dragii mei, aş vrea un lucru
Să ştiţi, că DUMNEZEU există!

ISUS şi DUHUL SFÂNT şi TATĂL,
E unitatea de măsură,
De-aceea întâlnim în toate,
Acelaşi număr în natură.

Căci DUMNEZEU se iscăleşte
Pe-al cerurilor pergament,
Căci El domneşte pretutindeni
Atotputemic şi prezent!

De-aceea ne-nchinăm fierbinte
Şi-I binecuvântăm tăria,
Căci de la El avem viaţa
Şi-n fericire veşnicia.

AMIN