De-atâtea ori mi-am rătăcit privirea,
Sub umbra vântului ce rece doar bătea,
Atunci când eu ți-am cunoscut iubirea,
Ce vântu-ntotdeauna îl oprea.

De-atâtea ori mă scufundam în lacrimi,
Ce parcă un izvor ele erau,
Atunci am întâlnit a Ta privire,
Când ochii Tăi spre mine ei priveau.

De-atâtea ori pe margine de gânduri,
Am poposit pierdut și gol ades,
Când Tu de printre gânduri cu iubire,
Zdrobit cu-a Ta putere m-ai cules.

De-atâtea ori cădeam în grea tăcere,
Sub lacăte închise m-ascundeam,
Când Tu mă dezlegai și eu spre ceruri,
Pe aripi de iubire doar zburam.

De-atâtea ori în haina cea tăcută,
Eu mă-mbrăcam dar Doamne n-ai lăsat,
Pe buze Tu mi-ai pus albe cuvinte,
Să nu îmi fie graiul meu uscat.

Mi-ai dat o fredonare glorioasă,
De-atâtea ori în lupte ce veneau,
Ca eu să cad... dar iată... lângă mine,
A cerului străjeri mereu stăteau.

De-atâtea ori m-au ridicat din prăbușire,
Când noaptea-n fața mea se arăta,
Atunci te-am cunoscut... și-a Ta iubire,
Ce-ntruna ea de noapte mă trecea.

Nu pot să uit cum viața-mi tulburase,
De-atâtea ori ființa-mi pe pământ,
Atunci când glasul Tău oprea și marea,
Atunci când răsuna duios și blând.

De-atâtea ori în cioburile vremii,
Tăioase ce erau adeseori,
Vedeam cum mâna Ta și-acele vremuri,
Erau lăsate-n urmă... după nori.

Să uit cine Tu ești... nu pot vre-o dată,
Căci Doamne-ai apărut de-atâtea ori,
M-ai pus sa fiu o piatră nestemată,
În rândul celor care au valori.
Amin