În față se vedea tot mai aproape o ciupercă de lumină care învăluia zarea. Se apropia orașul. Călătoria se apropia de sfârșit și timpul s-a scurs destul de repede, discutând despre felurite lucruri, mai cu seamă despre cele ale credinței. Vocea tânărului de la volan se aude din nou.

— Dacă te rog, ai vrea să-mi îngădui să intrăm în oraș și apoi să ne continuăm drumul? Asta ar însemna o oră bună și apoi mai avem vreo 15 km până acasă.

— Desigur. Vrei să faci cumpărături pentru acasă?

— O, nu... Aș vrea să intru până la fratele meu. El locuiește undeva într-o anexă a unui complex de locuințe.

— Bine.

— După puțin timp, tânărul șofer vorbi din nou:

— Poate-i bine să-ți spun câteva lucruri despre fratele meu înainte de a-l întâlni...

— Poftește, te ascult.

— Fratele meu este la o grea răscruce a vieții. Acum, s-a închis în sine și vorbește foarte puțin, nu știu prea bine care îi sunt gândurile în momentul de față.

     Este venit aici cu mulți ani înaintea mea. A muncit din greu și a căpătat trecere înaintea celor pentru care a lucrat. A câștigat bine mulți ani. În ce privește pocăința, însă el avea niște principii mai aparte. La adunare mergea mai rar, avea un comportament destul de libertin și dacă trebuia să-și argumenteze felul de a fi, o făcea într-un fel filozofic, abordând un fel de a vorbi ca și cum le-ar ști pe toate. El întotdeauna avea dreptate. Așa a început a fi încă de când era acasă, lucru care a adus multă amărăciune părinților noștri, mai ales tatei, care avea și are, după cum știi și dumneata, o seriozitate aparte în ce privește pocăința. N-a făcut prostii din cale afară, dar îi plăcea să se îmbrace și să se tundă la modă, să asculte muzică lumească destul de zgomotoasă, petrecea mult cu sporturi de diferite feluri, mergând destul de des la ștrand și la alte asemenea. La un timp, și-a cumpărat o mașină destul de scumpă, un model sport și după aceea a intrat în vorbă cu o fată nepocăită, cu care de fapt avea o relație destul de distantă, deși cred că ținea mult la ea. El spunea că fata aia avea un comportament mai creștin decât multe pocăite de ale noastre și într-un fel așa era; este o fată mai retrasă, deși pe partea cealaltă iese și ea în evidență cu felul ei modern de a fi; vopsele și lanțuri...

     Îmi aduc aminte de o împrejurare în care tata a fost peste măsură de supărat din pricina lui. Eram încă acasă cu toții. A avut atunci o serie de neascultări față de tata; în mai multe lucruri s-a purtat invers cum i se spunea și totdeauna răspundea în felul lui. Într-o seară, cu fața tristă și cu glas tremurat, tata i-a spus:

— Măi Pavele, când ai să tragi concluzia că nimic nu merge, să știi atunci că lipsește binecuvântarea lui Dumnezeu și binecuvântarea părinților.

     Răspunsul lui Pavel n-a întârziat; în următoarea secundă a zis:

— Dacă ai cap și miști din mână, n-are cum să nu meargă...

     Tata n-a mai zis nimic, dar lucrurile acestea s-au întâmplat după mai mult timp, deși în primii ani, când a venit în străinătate, părea că este exact invers după cum îi spusese tata. Asta l-a făcut să se adâncească și mai mult în felul lui de a fi, tot mai încrezător că face bine.

     După 4 ani de muncă, și-a băgat toți banii într-o casă și fiindcă nu i-au ajuns, s-a împrumutat de la bancă. Asta măcar că mama numai în genunchi nu i s-a pus, rugându-l să facă o casă în sat la noi. El avea mereu aceeași replică: „România este o țară fără viitor!” Însă numai după câteva luni, într-o seară a uitat gazul deschis și peste noapte, când s-a trezit, a făcut prostia să aprindă becul, măcar că a simțit miros puternic de gaz și a provocat o explozie. Casa s-a aprins și el a avut arsuri destul de grave. Ca nenorocirea să fie și mai mare, nu s-a dus la asigurări în timpul necesar, pentru că n-a citit cu atenție hârtiile acelea și a pierdut despăgubirile așa că nu numai că munca pe câțiva ani s-a dus, dar trebuie să plătească și banca... După accidentul acesta cu casa, nu s-a mai putut întoarce la locul lui de muncă, din pricină că munca era mai grea acolo și de atunci, unde a încercat, n-a mai lucrat decât perioade scurte de timp. N-am spus că până a venit ambulanța să-l ia, el a sunat la prietena lui, spunându-i ce s-a întâmplat, în nădejdea că va primi o consolare, însă ea i-a răspuns pe un ton rece:

— Și ce vrei să-ți fac?

     Atunci el de necaz, așa cum stătea pe trotuar unde a fost scos, a observat aproape mașina lui și a luat o piatră destul de mare de jos și a aruncat-o cu putere, făcând parbrizul praf. De atunci, a trecut aproape un an, și pe zi ce trece este tot mai închis în sine. Nu știu ce va fi până la urmă... Nu mai este foarte tânăr, la vârsta asta ar fi putut fi căsătorit, cu copii...

     Liniștea s-a lăsat în mașina care se apropia tot mai mult de oraș și curând, fu înghițită de coloanele de mașini cu luminile aprinse, care semănau ca niște râuri de foc care curgea spre oraș și în același timp, ieșeau din el. Au mai schimbat câteva vorbe, dar tăcerea se reinstala mereu. Fratele Ion nu-și mai putea împiedeca gândurile să alerge spre țară departe, la prietenul lui, tatăl acestor tineri de mulți ani plecați în Europa. Aproape că vorbea cu voce tare, atât de conturat i se depănau gândurile în minte: „Ce trist este să trăiești și să propovăduiești o Evanghelie pe care propriul copil s-o batjocorească... Oare de ce s-a întâmplat așa?

     Când au ajuns la locuința lui Pavel acesta l-a recunoscut pe fratele Ion, se vedea de la distanță că nu i-a căzut bine așa o întâlnire, chiar în fața barăcii în care se adăpostea. Totuși, comportamentul blând al fratelui i-a mai schimbat starea și au început să schimbe câteva cuvinte. Printre primele cuvinte rostite de Pavel, el a spus un lucru care i-a făcut pe cei doi să se uite unul la altul:

— Nimic nu merge...

     Apoi, fiindcă nimeni nu mai zicea nimic, a continuat:

—  Dacă Dumnezeu nu este interesat de oameni, de ce toate astea? Vrei să faci un lucru bun, depui toată strădania și... nimic nu merge...

— A fost vinovat Dumnezeu în vreuna din situațiile prin care ai trecut?

     Pavel tăcea privind încruntat în pământ, de aceea, fratele Ion continuă:

— A uitat El gazul deschis? Sau a aprins El lumina electrică, măcar că s-a simțit atât de tare mirosul de gaz? Este El de vină?

     Nici de data asta, Pavel n-a răspuns decât într-un târziu. Au mai discutat despre situația lui, fratele Ion îndemnându-l să pornească un nou început de data asta cu Dumnezeu. Fața tânărului părea că se luminează de o posibilă speranță, însă norii întunecoși veneau iarăși. După ezitări îndelungi, ca din străfundul ființei a spus:

— Dar anii care s-au pierdut cine-i poate recupera... ? Ce rost mai are... ?

     Apoi și-a strâns buzele pentru a se stăpâni și a continuat:

— Și amarul făcut părinților... Mai cu seamă când cei răutăcioși îi aminteau tatei de pocăința pe care o propovăduia și în care ne-a crescut, și apoi făceau aluzie la mine? !