E timpul să îngrijim de-ai noștri bătrâni,
Căci viața lor scurtă se scurge încet,
Și toți îi alungă, căci nu mai sunt buni.
E timpul să facem mai mult pentru ei,
Să fim alinare, să nu mai fim lei.
E timpul să luăm pe umeri, anii grei,
Ce apasă încet pe bătrânii grei.

E timpul să dăm mândria jos,
Să luăm în brațe pe "babă", pe "Moș".
Să le spunem din nou: "părinții mei",
Să îi iubim pentru că sunt "ai mei".
Îi ridiculizăm că nu știm nimic.
Nu știm oful lor sau cât stau în frig.

Îi facem bătrâni, inculți și trecuți.
Nu știm dorul lor și ochii pierduți.
Nu știm inima ce plânge mereu:
"Oh, de-ai veni-napoi, copilul meu!"

Nu știm noaptea lor și greul în suflet.
Cum ruga lor udă de lacrimi amare,
Topește obrazul plin de îngrijorare,
Lăsând urme fine în pielea zbârcită,
Ce nu-i sărutată și îngrijită.

E timpul să îngrijim de bătrâni,
Ce-au fost odată părinți, nu străbuni!