Cât mai este har creștine,
Cât se-aude glasul Său,
Cât mai ai suflare-n tine,
Să te-apropii tu mereu,
De iubirea ce pe tine,
De păcate te-a iertat,
Lângă ea să stai căci iată,
Este timpul pe-nserat.

Cât lumina mai coboară,
Cât se-arată iar în zori,
Bunătatea Celui care,
Pietrelor El dă valori
Nu te împietri ci crede,
Că El poate dezlega,
Lanțurile morții care,
Stă la pândă-n calea ta.

Cât mai soarele răsare,
Zările cât mai apar,
Între cele ce-s divine,
Și-al tău suflet nu-i hotar,
Nu-ți opri a t-alergare,
Mergi mereu far-a opri,
Cât se mai aude glasul,
Care nu se v-auzi.

Cât El rănile mai leagă,
Cât mai ai alinător,
Cât mai e deschis spre ceruri,
Drumul ca să ai un zbor,
Stai sub aripile-ntinse,
Ce vre-o dat nu obosesc,
Stai sub revărsarea care,
Este-a harului ceresc.

Ziua cea de mâine care,
Va veni... nu este-a ta,
Astăzi vino mai aproape,
Ca sa vadă Domnu-ar vrea,
Focu-aprins de dor în tine,
După cele din vecii,
Stai umil la poala crucii,
Lângă ea tu să rămâi.

Căci e-o vreme de pe urmă,
Cât va fi... nu poți să știi,
Însă tu creștine astăzi,
Arzi ca-n dragostea dintâi,
Revenirea este-aproape,
Azi sau mâine poate fi,
Va aduce prea târziul,
Este-aproape-aceea zi.
Amin