Iata ca am gasit putin timp sa scriu, acum cand bebele meu drag si sotul meu, dorm. Nu vreau sa scriu exclusiv despre mine in aceasta rubrica, pentru ca probabil v-am facut destul de curiosi cu micutul meu ca sa fiu numai eu "interesanta" din poveste. Asadar, va voi vorbi un pic si despre el.
Pe Matei l-am simtit prima oara in pantecele mele in urma cu 5 luni ca acesta sa se nasca. Eram singura acasa, citeam unul din romanele Barbarei Cartland. Nu cu mult timp in urma mi-am propus sa devorez colectia de romane scrise de aceasta, gasite ticste si prafuite in biblioteca socrilor mei. M-au pasionat mereu romanele de dragoste, insa in adolescenta mi-am pierdut prea mult vremea cu "nimicuri". Mamica fiind, dragostea de citit a reaparut, iar acum pot spune ca timpul nu mai e o problema. Stiu, nu e tocmai timpul sa ma mai cufund in universul unor romane cu aceasta tematica, dar pot spune ca ma simt fericita ca macar la aceasta varsta (21), imi mai pot permite sa lecturez romane de dragoste. Altii o fac chiar si la batranete. Probabil ii ajuta sa-si mentina psihicul ferche?.
Ma incearca insa o parere de rau ca n-am citit mai mult in timpul adolescentei. Daca regret ceva mai mult din perioada liceului, este cred, abonamentul la revista Cool Girl. M-a facut sa pierd timp pretios si greu de adus inapoi, cu sfaturi si viziuni pur lipsite de sens, mai exact aiureli! N-o cititi! N-ajuta la nimic! Dar, cum nu pot da timpul inapoi, recuper acum, caci rolul de mama are si multe castiguri, la mine si cel al imbogatirii spiritului.
Cand am simtit pe bebe miscand, mi-am spus ca e un moment prea frumos sa nu-l impartasesc cu cineva. L-am sunat pe Sebi si am simtit bucuria lui la auzul vestii, prin vocea-i tremuranda. Imi venea in minte s-o sun si pe mama, dar probabil iar m-ar fi luat peste picior, amintindu-mi ca sunt smintita ca ma bucura o sarcina la o varsta asa de frageda, cand locul meu e pe banca unei facultati. N-am norocul sa ma inteleaga mama asa cum mi-as fi dorit. Poate gresesc c-o "spun" in aceasta scriere, dar ce sa fac, trebuie sa ma descarc cumva.
Viata mea n-a "curs" in etape asemanatoare istoriei altora (liceu,facultate,maritat,copii), dar prefer sa cred ca a mea n-are farmec daca e le fel ca a celoralti. E timp pentru toate!
In noaptea dintre 24 si 25 iunie, inima imi pulasa mai repede ca niciodata, fruntea mi-era plina de sudoare, mainile imi tremurau, la fel si picioarele, caci durerile nasterii m-au cuprins, si iata ca cel care mereu m-a iubit si inteles mai mult in viata, imi saruta fatza si-mi spunea ca sunt minunea lui. Asta mi-a dat putere sa nasc. Iubirea. E forta de care orice femeie are nevoie ca sa poata birui durerea aduceri pe lume a unui copil. Cu siguranta ca acestea fac parte din frumusetea si sensul vietii, caci Dumnezeu a zis: "în dureri vei naşte copii." Nu spun ca e frumosa suferinta, ci evident, rodul ei!
Daca ma gandesc mai bine, dintre toti ai nostri, mama e acum cea mai indragostita de copilasul meu. Poate o incearca remuscarile?! Cert e ca toate cele vechi au trecut, iar cele bune par sa fie si sa continue pe linia aceasta.
In ce priveste viata de familie, 1+1=3, cred ca e cea mai frumoasa experienta, daca ai langa cine sa o impartasesti. Sigur, de impartasit o poti face cu oricine. E bine, insa, de stiut ca daca se incumeta careva sa porneasca pe un drum de casnicie fara a se cunoasca bine inainte de acest pas, va fi foarte probabil sa se loveasca de multe obstacole pana ajunge sa fie armonie in familie.
Sa fii gata sa lasi de la tine, sa fii dispus sa renunti cand partenerul tau e refractar si-o tine pe a lui, sa treci cu vederea anumite greseli. Astea sunt calitati pe care trebuie sa le ai si sa le dezvolti in relatia cu el inca inainte de pasul cel mare, ca sa ai "exercitiu" in viata de dupa nunta. Te vei aventura, asemenea mie, de ce nu, in discutii contradictorii, care nu vor naste decat pizma si indispunere. Vrei pace, dar nu esti dispus/a sa iti schimbi punctul de vedere? Atunci mai bine TACI, e posibil sa nu-l/n-o schimbi pe el/ea, dar cel putin amani discutia pentru mai tarziu, cand e mai probabil sa ajungeti la un numitor comun, in urma unei meditatii in prealabil a problemei. Bine ar fii sa discutati acestea inainte de casatorie, sa va cunoasteti mai bine si sa va creati niste reguli dupa care sa va promiteti unul celuilalt ca va vei ghida cand veti simti ca nervii va trag presul de sub picioare si nu veti gandi rational. Nimicurile vietii care provoaca certuri e bine sa le depasiti pe loc cu calm, cele mai deosebite depasiti-le cand simtiti nu ca nervii pulseaza la maxim, ci cand pacea interioara e la "culmi"! Asta o dobanditi numai dupa o jumatate de ora petrecuta-n rugaciune. Nu ma credeti? Incercati!
N-as putea sa spun ca eu sunt cea care face pe toate sa mearga ca pe roate in relatia noastra, caci as minti. Recunosc, am sansa sa am un sot care imi creaza condintii bune sa ma cert, poate doar de una singura, caci el n-are si nu simte nevoia s-o faca niciodata!!
Asa e felul lui sau poate e doar faptul ca ma iubeste foarte mult!