Când se-apropie căderea
Cad mai grabnic cei dintâi.
De aceea, totdeauna
Nu te grăbi ca furtuna,
Mai spre urmă tu rămâi,
Pe nimeni tu să nu sâcâi.

Ușor cade-n lume ’naltul
Și ușor se-nalță micul,
Peste tot întinsul humii,
Că pe toată slava lumii
Stăpânește doar nimicul.
El nu-i nimănui amicul.

Cel ce vrea și-onoruri ’nalte
Și averi prea mari acum
Nu gândește, nu pătrunde
Că-și gătește scara de-unde
Cade mai adânc în scrum
Și nu se ridică nicidecum.

Nu te plânge când nedreptul
Și cel rău ajung prea sus.
Răul e lăsat să urce,
Dar pe urmă-n foc se duce,
În șeol cade-n veci răpus,
Că nu L-a slujit pe Isus.

Când un om netrebnic urcă
Scara lumii prea ușor,
Până către apogee,
Îl așteaptă cel mai greu
Și nesigur viitor,
Fiindcă este-un impostor.

Oamenii cad și se-nalță,
Ca o minge de copii.
O, ce șubrede-s pe lume
Ranguri ’nalte și renume,
Și-orice slavă și-avuții
Cu care nu poți să rămâi.

Nimeni n-ar voi să cadă
Nici de-ar ști că urcă iar.
Dulce-i gustul înălțării,
Dar ce-amar e al căderii;
Să dorești cu foc și jar
Să nu guști acest pahar.
Amin.
(Marți, 16 februarie 2021)