1. Pe cei smeriți îi umpli-ntruna
cu apa adevărului frumos
și fața lor arată, Doamne,
frumsețea chipului Tă luminos.
Le țeși veșminte din lumina
Împărăției care va veni
și-așa-i trimiți pe-ogorul vieții
ca lucrul Tău să-l poată împlini.

2. Pe cei smeriți i-ascunzi în Tine
și-i porți ne-nfrânți în orice luptă grea,
furtuna doar i-apleac-o clipă,
dar cu mai multă roadă-i scoți din ea.
Ei urcă treaptă după treaptă
cu cât coboară lin spre mai afund
și orizonturi nesfârșite
li se deschid cu cât ei Te pătrund.

3. Pe cei smeriți, pe tronul slavei
alăturea de Tine îi așezi,
un nume nou le scrii pe frunte
și-n veac de veac îi binecuvintezi.
Din visteria Ta de haruri
îi umpli cu comori fără sfârșit,
ce sfântă-Ți este răsplătirea,
ce sfânt ești Tu, o, Doamne - fii slăvit!

I: Cântările Harului, volumul 6, cântarea 191.