Lumină de dumnezeire,

al tău smerit pribeag

m-ai renăscut spre nesfârşire

venindu-mi Tu, în prag.

 

M-ai adunat din depărtare,

oaia cea pierdută...

fost-am şi eu într-o pierzare,

dar, nu necunoscută.

 

Tu m-ai ştiut din timpuri mari,

aici...eu le-am uitat...

Tu Doamne, Tu, veşnic apari

să nu cad resemnat.

 

Dragostea Ta mi-a dat iubire

şi-am învăţat-o în timp...

zilnic aştept a Ta venire,

sufletu-mi să irig.

 

Când Te privesc printre lumini,

de Tine sunt aleasă...

mă simt crăiasă printre crini

a Ta, veşnic Mireasă.

 

Tu Dumnezeule Măreţ - taină de mistere,

pe cine cheamă al Tău Fiu

asculţi şi-i dai putere

să urce trepte-n Azuriu.

 

Acuma vin la Tine,

tot eu, din început...

să mă întroc de unde,

plecat spre neştiut

în zile sumbre şi senine,

ce mi le-ai dat şi m-au avut

doar ca să fiu iarăşi cu Tine...

de la sfârşit...la Început.

 

 

Tatălui nostru