Psalmul 23:4 – Chiar dacă ar fi să umblu prin valea umbrei morții, nu mă tem de niciun rău, căci Tu eşti cu mine. Toiagul şi nuiaua Ta mă mângâie.
Orice vale este un loc de ascunzișuri. De necunoscut. Valea în sine e plină de orbecăieli. În timp ce muntele stă drept în fața soarelui, expus pe de-a-ntregul, valea fuge din calea luminii.
Umbra, acea întunecime provocată de ceva anume, ce oprește razele de lumină să pătrundă, este des în vale.
David vede valea. Vede și umbra conturată bine în vale. Moartea hidoasă ce stă pe buza văii, își lasă umbra rece și răutăcioasă de-a lungul ei. Ea, moartea, nu lasă nicio rază din soarele vesel, să pătrundă în vale. Așa că devine înfricoșătoare.
Adesea David străbate Valea. Tainică și plină de frici. Umbra morții se plimbă în voie. Se unduiește parcă peste David. Și totuși el nu se teme de nimic! Știe un lucru: moartea își aruncă umbra peste el, dar Dumnezeu este cu el. În mijlocul văii.
Din când în când, Dumnezeu îl mângâie. Îl atinge ușor și repetat cu palma Lui în semn de dragoste. Asta e mângâierea. Dumnezeu vrea ca David să știe că e cu el.
Toiagul ca și nuiaua aduc mângâieri. Bastonul noduros îi e sprijin prin întunericul văii. Îl ajută să meargă. Se sprijină pe el. Se reazemă pe el, când nu mai poate înainta. Îl apără până și de lacrimile lui. Iar nuielușa îi amintește când se afundă în noroiul văii, că mersul trebuie să fie drept, cu Dumnezeu. Nu cu pas șchiopătat.
Dumnezeu făcut toiag și nuia îl mângâie cu dulci atingeri. Nu-l distruge. Nu-l afundă. Nu-l lovesc fără speranță. Nu-l dau umbrei ci îl fac rază de lumină pe fundul întunecat al văii.
David devine rază de soare în Valea umbrei morții. Soarele e cu el. Îl mângâie des să îi amintească că el, David, este glasul harpei cântând Luminii!
Și noi trecem prin vale. Valea e urâtă și cu umbră. Cel mai adesea cu umbră de moarte. Tenebrele ar vrea să ne pună la pământ. David ne amintește: nu mă tem de niciun rău! Căci Tu ești cu mine!
Dumnezeu e cu noi! Poate fi bucurie mai mare? Toiagul Lui ne e reazem și când nu mai putem înainta. O vreme de odihnă să plângem. Dar apoi El ne șterge lacrimile și pornim iar la drum. Nuiaua ne mângâie când am vrea să renunțăm. Sau când pasul ni se împotmolește. Tata ne e mângâiere. Lină și dulce. Când toiag noduros și bătrân bun de sprijin, când nuielușă ce îndreaptă.
Valea e loc de umblat cu Dumnezeu. Nu mă tem de niciun rău. De nicio umbră. Și cum aș putea, când Soarele e cu mine?