Suntem mulți, dar tot mai singuri
printre gânduri și poeme,
Ne prefacem că ni-i bine,
mai zâmbim în câte-un vers,
Însă frigul aspru-al iernii
ne îngheață prea devreme
Și ne doare până-n oase
anotimpul ăst' pervers.

Suntem mulți, dar tot mai singuri,
ca-ntr-un cimitir de frunze,
Unii nu mai au nici mamă,
triști orfani de când se știu,
Pescărușii, marea, dorul,
unora le sunt drept muze,
Însă altora li-i iarna
cel mai călduros sicriu.

Suntem mulți, dar tot mai singuri
pe-nălțimile defuncte
Unde ne jelim grandoarea
la nivelul absolut,
Am uitat că doar Iubirea
e pecetea de pe frunte,
Că doar ea-i valuta vămii
dintre suflete și lut.

Suntem mulți, dar tot mai singuri!
Să-mpărțim cu toții cerul,
Primul vers din poezie
scris singurătății, -n ger,
Să aprindem focu-n slovă,
să gonim zăpada, gerul,
Să nu ne mai doară frigul
depărtărilor de cer!