1. Ce-Ți voi spune, oare, Ție,
Dulce- Preaiubitul meu,
când, odată, o să fie
să fim numai Tu și eu?

R1: Care oare-o fi cuvântul
ce să-l pot rosti uimit,
cuprinzând tot simțământul
cât, trăind, Ți l-am sfințit?

2. Cum o să-mi înalț spre Tine
din al ușii Slavei prag
ochii tremurând în lacrimi
cu sfială, ori cu drag?

R2: Cum o să răspund privirii
care-mi va pătrunde tot?
Am să pot vorbi vreo vorbă,
sau niciuna n-am să pot?

3. Ce-am să pot să spun privindu-Ți,
semnul ranelor arzând,
oare-am să le văd și-acele
de la mine oarecând?

R3: O să știu vreo mulțumire
pentru câte mi-ai făcut,
sau o să-Ți grăiască numai
plânsul șiroind tăcut?

4. Oare n-ai să-mi ceri talanții
care mi i-ai dat și nu-s?
Oare n-ai să-ntrebi de rodul
ce-ar fi trebuit adus?

R4: Fi-mi-va oare-ndreptățire
fi-mi-vor dezvinovățiri,
sau ce am să-Ți aflu oare,
într-o clipă din priviri?

5. /: Doamne, toată-ndreptătirea,
de vreun grai aș mai avea,
cred c-aș spune-atuncea numai:
" Te-am iubit!" - și voi tăcea. :/

I: Cântările Harului, volumul 5, cântarea 326.
Autor text: Traian Dorz.