DUPĂ CRĂCIUN...

După Crăciun totul e rutină
Ba uneori e chiar plictisitor
Parcă nu e-n noi acea Lumină
Ce vine din sublimul Creator.

Ce s-a-ntȃmplat cu-acel avȃnt
Care năștea ȋnsufleţire?
Ne-nduioșa cerescul cȃnt
Și dorul după nemurire...

Cȃntam colinzi, spuneam poeme
Cu-așa aprins aplomb ȋn glas
Căci ne gȃndeam la diademe
Păstrate ȋn cerescul Vas...

Ce radieri aveam pe faţă!
Era normal, era NOEL
Se-nviora și inima de gheaţă
Ce n-a fost nicidată la Betel.

Acuma-i multă lȃncezeală
De ce-i așa? – ne ȋntrebăm
Poate-a pătruns ȋn noi o boală,
Poate cu dubiu ne rugăm...

Uităm să-mbărbătăm persoana
Ce-a fost lovită de necaz
Nu stăm ȋn rugă precum Ana,
Nu ștergem lacrimi din obraz.

După Crăciun, credinţa, parcă
A mai slăbit, e mai subţire
Atunci cȃnd valul ne ȋncearcă
Avem ȋn noi nemulţumire.

Acum e-obișnuinţa-n floare
Ardoarea slujbei s-a cam stins
E totul șters, fără vigoare
Comori ȋn inimi nu am strȃns.

O, de-am avea Crăciun mereu,
Daruri, lumini și ornamente
L-am proslăvi pe Dumnezeu,
Din inimi calde și atente!

Așa gȃndim; dar ne-nșelăm
Hristos ȋn noi e sărbătoarea
Fără de El ne ȋncurcăm,
Ne cucerește nepăsarea,

El zilnic vrea să ne imprime
Ȋn gȃnd poveţele-I curate
Să fim, mereu, la ȋnălţime,
Să dăm trăiri ȋnmiresmate...

Veniţi să ne lăsăm străpunși
De-acei fiori ai vieţii sfinte
Vom fi atunci de Duhul unși
Și-L vom sluji cu-n zel fierbinte.

8 Ianuarie, 2008