Vine-o vreme când fiecare tre` să plece
Să lase casă, leagăn părintesc.
Să îşî întindă aripile
Să îşî ia zborul,
Să îşî asume riscul nebunesc
De a trăi prin propria putere,
De-a dărui din propriul avut,
Spre a simţii în piept acea plăcere
Privind în lume ca un nou născut,
Că-i e superior, măcar o clipă.
Că are-nţelepciune!
Şi nefiind decât un bob de praf,
Înţelepciunea cea de sus venită
Îvinge forţa mării, şi-o subjugă
Iar forţa ei, în loc să îl distrugă
Îl poartă-n lumea largă,
Pas cu pas.

Vine-o vreme, trece-o vreme,
Şi alta-n locul ei răsare iar.
Iar in vârtjul clipei efemere
Învaţă ca să pleci când timpul cere,
Şi-nvaţă ca să stai când tre` să stai.

Privind la vremea ce mi-e dată mie,
Dorinţa ce in inimă-mi găsesc
E să nu pierd acea înţelepciune;
De-a ştii când tre` să tac
De-a ştii când tre` să plec.
Şi tot ce-aleg, s-aleg cu bucurie
Căci ce-am ales rămîne neschimbat.
Şi clipa ce ma poartă să mă crească
Cînd e să râd, să râd ca un copil,
Şi-atunci când e să lupt, să lupt ca un bărbat!