Nu ştiu tu cum gândeşti şi cum priveşti în lume,
De rost sau ţel în viaţa tu ţi-ai descoperit.
De dulcea fericire ce-n vis o vrea oricine,
Ca neaua ghiocelul, uşor te-acoperit.

Şi nu ştiu de cânţi viaţa, sau o blestemi întruna
Şi nu doar viaţa-n sine, pe Cel de-unde-a venit.
Şi nu ştiu de-n mulţime te recunoşti pe tine
Ca pe-o verigă lipsă cu-n scop bin` definit.

De tine nu ştiu multe, că de aş ştii ţi-aş spune,
Dar ştiu că-n multe sfere în care tu exişti
Mă regăsesc pe mine
Iar versul de-mi apune, odată cu apusu-i
Eu nu mai văd nimic.

...Şi totuşi, când în noapte apare o lumină
Miraculos şi tandru, ea poate biruii
Oceane de-ntuneric ce se-amăgesc pe sine,
Că ele sunt stăpâne, că nu au inamic.

O singură lumină cu-a ei prezenţă sfântă,
Impune o tăcere în glas de inamic.
Şi neavând ce face, încet şi ferm, doar piere.
Ea, fioroasa beznă, se schimbă în nimic.

Aşa e viaţa noastră: Lumină şi-Ntuneric!
O luptă a valorii într-un imens război.
Dar partea cea frumoasă e că odat` cu zorii,
Nebunul întuneric se trage inapoi.

Să nu disper în noapte, sfat am primit adesea!
Şi-acelaşi sfat acuma eu ţie-ţi dăruiesc.
De eşti în întuneric zâmbind îmi vei răspunde:
Să nu mă joc cu vorba, să nu te amăgesc!

Tu nu ştii despre mine şi despre tine nu ştiu.
Dar ştiu că-n drumul vieţii pe care noi umblăm,
Întâmpinăm durere şi boală, şi suspine,
Purtăm povara nopţii, si-n zori ne bucurăm.

O singură dorinţă, ca pe-un dar de la mine
Aş vrea ca-n versu’acesta ţie să-ţi înmânez.
Doresc ca-n drumul vieţii urcând pe serpentine
Să simţi mereu căldura eternei dimineţi!