O tânără, demult, odată
S-a reîntors la Dumnezeu-
Recunoscând puterea-I mare
Și harul nesfârșit al Său.

Și de atunci în a ei viață
O înnoire a simțit.
Căci nu era ființă-n lume
Pe care să n-o fi iubit.

Pe-aceia care înainte
Să-i vadă în față nu putea
De ură și de dușmănie...
Acum, pe toți ea îi iubea.

Văzu însă, îndurerată
Că cei în care s-a-ncrezut,
Prietenii de-odinioară,
Ca s-o urasc-au început.

Căci ea, adeseori, cu dânșii
Când se-ntâlnea în al lor sat
Îi îndemna spre-o viață nouă,
Spre-o viață fără de păcat.

Dar nimeni n-o lua în seamă,
Că e bolnavă, mulți ziceau,
Că e nebună; bucuria
Pe fața ei n-o-nțelegeau.

Și singură așa lăsată,
În cămăruța ei de sus
Îngenunchea de tot zdrobită
Spre preaiubitul ei Isus,

Spre-Acela care mângâiere
Întotdeauna-i dăruia,
Când copleșită de durere
Pe nimenea nu mai avea.

Așa trecură multe zile...
credința ei a tot sporit...
Și-n dragostea ei pentru Domnul
Purta un zâmbet fericit!

Durerea ce-i rămase mare
Erau părinții mult iubiți
Ce rătăceau fără credință,
În fapte rele adânciți.
... Și când sosise ceasu-acela...
Când învățase-a suferi,
Din partea lor o lovitură
Ca niciodată ea primi...

Era-ntr-o seară minunată
Copila-n fața prispei sta.
Și-ncepu cu glas fierbinte
Pe Dumnezeu a-L lăuda.

Atunci se năpusti afară
Bătrânul tată, furios -
Oprită fu din al ei cântec
De tatăl ei necredincios.

"Te-am urmărit de mult încoace, -
N-am vrut până acum să-ți spun!
Pierzi ore-ntregi în rugăciune
Crezi că nu văd? Crezi că-s nebun?

Răspunde, dar, vrei tot-nainte
Astfel de viață să-ți petreci?
Ori intri iar în rândul lumii -
Ori de la mine ai să pleci!"

Și-o lacrimă ușor se scurse
Pe-obrazul fetei ce plângea...
Apropiindu-se de tatăl
Răspunse celui ce-o privea:

"O, tată, eu țin mult la tine,
Și te-oi iubi necontenit,
Căci ca ai mei părinți în lume
Nu am pe nimeni îndrăgit.

Dar mai presus de-acea iubire
Ce pe pământ o pot lega
Găsesc departe-n veșnicie
Credința-n El de voi păstra!"

Cu răutate, însă, tatăl
De hula lumii ațâțat
Din neîncredere-n copilă
Se hotărî neapărat:

"Atunci pleca-vei chiar acuma!
În fața mea să nu te văd!
De ești a mea, asculți de mine,
În Dumnezeul tău nu cred!"

Pleca din casa părintească
Cu o durere de nespus.
Încredințată însă-n Tatăl
Și-n ajutorul Lui de sus.

Adânca noapte se lăsase.
În sat lumină nu era
Numai de sus, din înălțime,
O rază calea-i lumina.

Ajunse-n câmp, acolo unde
Lucrase ani în șir de-a rând
Pentru-al ei tată; scumpu-i nume
Să piară nu putea din gând.

Apoi, puterile-o lăsară,
Genunchiul ei încă plăpând
Se-apropie de iarba aspră
Taiată încă de curând.

"O Doamne, nu mai am ungherul
Din cămăruța cea de sus
În care și în seara asta
Genunchiul jos să mi-l fi pus.

Dar lângă mine, eu aicea
Mai mult Te simt ca orișicând!
Te văd cum suferi pentru mine
La fel cu mine stai plângând!

Și Tu ai suferit odată
`Naintea mea pe-același drum -
Dar cât de mult iubit-ai lumea
Am înțeles abia acum!

Plecată sunt doar către Tine,
Odată sus în cer voi fi,
Dar cei ce azi mă izgoniră
Cum vor petrece-n veșnicii?

O, Doamne, nu îmi lua Tu viața -
Pe-ai mei nu pot să-i părăsesc
Decât atunci când îți vor spune
Și ei, plângând, că Te iubesc!"

Și deodată brațe calde
Ca niciodată o cuprind -
Când ea se-ntoarse să privească
Văzu părinții ei zâmbind.

"O, vino tu, comoară scumpă
Ce nu-ndeajuns am prețuit
Primește-acum a mea căință,
Ca-n fața Lui să fiu primit."

"Nu-i cămăruța ta aicea
și rece e pământul jos;
Dar calde-s inimile noastre
Ce se-ndreaptă spre HRISTOS"