-Tu ce zici?
Mă știe bardul cu versul de aur,
născut din iubiri și rugini aruncate de toamnă pe prund,
lacrimi în nopți stelare și arome din piepturi ce plâng?
Mă știe Bădița cu ochii ca jarul,
de dor de frumos pentru țara,
ce-a îmbrăcat-o în haine mireasă,
culese de vitejii care citindu-i te înfioară?
Mă știe,
că dorul de bine de patrie-l plâng,
la malul Mării albastre și de dorul versului cânt, oftând?
Mă știe penița vitejiei, cea plânsă în inimi de ani,
lăsându-i pe unii departe de mame și de tați atât de orfani? Mă știe?
Când codrul îmi geme dureri de răni înțelese
doar de acei ce-n cântări frumuseți din ei le culese?
-Ce zici? Mă știe Bădița cu dorul de țară,
când depărtarea de ea e amară și-auzi că fiii-s golanii
ce-au vândut-o și-n întuneric de vorbe si-au împărțit banii?
Mă știe că plâng cu ochii pe țară și-nghit suferința-i atât de amară,
când văd că românul se usucă ca fânul de foame de pâine,
rușine-aruncată asupra-i de ''domnul, stăpânul de mâine”?
-Mă știe, mă știe, mă știe!
Din copilărie când buchea-i-mi zâmbea în curăție,
în brațul puternic și sfânt de Românie...