Sunt rob. Așa m-am născut.
Stăpânul mi-a dat, înainte să plece,
talanți. Nu unul, nici doi,
ci zece.

Ce responsabilitate!
I-am luat în grabă pe toți,
și-am dat fuga prin piețe
să-i pun în negoț.

“Vino, tu, rob credincios!” auzeam
glas peste vremuri - deja,
Și vedeam, prin credință,
momentul în care pun rodul meu,
în Mâna Sa.

Dar au trecut zile și zile, ani și ani,
iar Stăpânul tot zăbovește.
Mi-e tot mai greu să am grijă de bani
(duhovnicește).

Tot ce-am clădit de o vreme,
Cu lacrimi de sânge pe frunți,
E discreditat sub false dileme
și vreau să renunț.

Am investit. Am plâns adesea…
Și m-am rugat împins de-același crez,
dar mă obosesc toți fariseii
și-aproape cedez.

De ce? De ce să-nghit întruna
lacrimi; strop după strop,
când pot din seara aceasta toți
talanții să-ngrop?