Mi-ai pus o inimă în brațe și mi-ai cerut să o cresc.
Să o hrănesc zilnic, să o protejez și s-o iubesc.
Mi-ai cerut să o fac parte din mine indiferent de ploi și furtuni și am făcut în tocmai: atunci am simțit-o pentru întâia oară bătându-mi în piept. Și-am început să o privesc diminețile trezindu-se cu razele soarelui.
Să o văd cum tresaltă și se veselește când sunt fericit.
Să o aud cum râde cu râsul ei primăvăratic, ca o înflorire iar și iar, indiferent de anotimp. Eram colegi de viață, nedespărțiți, prin orice colț de lume.
De o vreme mergeam de mână, strânși puternic unul de altul.
Ce sentiment de apartenență se năștea în noi.
Răsărituri și apusuri, bucurii și tristeți, prietenii și vise: în toate eram una.
Ne-am obișnuit atât de tare să vibrăm la unison, încât aveam impresia că niciodată nu trăisem unul fără celălalt.
Până într-o zi când ai hotărât ca suntem suficient de întregi și separat,
așa că mi-ai cerut-o înapoi.
Și-am plâns atunci cât toate ploile la un loc...
Dar ai venit tu, Veșnicie Nemuritoare, și te-ai așezat pe pământul rece, lângă mine. M-ai privit cu tot Ceru-ți în ochi și mi-ai șters obrajii de lacrimi.
Ai așteptat în tăcere să-ți dau voie în suflet.
Și-atunci ai început să-mi povestești despre o iubire fără margini.
De-o ultimă cină și un deal.
Despre o cruce și un Miel.
De un Fiu, Unicul, alături de care ai văzut toate răsăriturile și apusurile din lume și ai cutreierat universul mână în mână.
Apoi mi-ai arătat urmele cuielor din palme, în timp ce golul din mine începea să prindă forma Ta.
Am izbucnit în lacrimi iar Tu m-ai strâns ușor în brațe fără să mai spui nimic.
Atunci am ascultat pentru prima dată cum îți bate inima din piept.
Și te-am recunoscut.
Când credeam că m-am pierdut de tot, m-am regăsit în Tine.
Inima ce bătea în mine era inima Ta și eu atât de orb nu te-am văzut.
În tot acest timp defapt, Tu mi-ai bătut în piept.
De Tine-mi era dor.
L. T. C.