Bunătatea

Cum un vulcan în marea lui furie,
Aruncă flăcări mari ce nimicesc,
Şi omul rău în ceasul de mânie,
Rosteşte doar cuvinte ce rănesc.

Omul cel rău e totdeauna gata,
Să-ntoarcă înapoi rău pentru rău,
Uitând adeseori că judecata,
O face între oameni Dumnezeu.

El duce vorba rea din casă-n casă,
Nebănuit, venin otrăvitor,
E orb şi în orbirea lui nu-i pasă,
De groaza iadului necruţător.

În mintea lui bolnavă-şi are locul,
Un vierme care roade în ascuns,
Căci n-a veghiat jucându-se cu focul,
Şi răutatea-n minte i-a pătruns.

Dar omul bun, fiinţa minunată,
Scăldată-n duh de pace, liniştit,
Nu va plăti cu răul niciodată,
Când este de cei răi nedreptăţit.

Căci el adună toată răutatea,
Acelor ce cu ură î-l lovesc,
Şi-n mintea lui o schimbă-n bunătatea,
Din care fapte bune încolţesc.

El este blând şi plin de-ngăduinţă,
Cu cei răzbunători şi răzvrătiţi,
Şi caută dacă este cu putinţă,
Chiar pe vrăjmaşi să-i facă fericiţi.

Iubiţi creştini , e vremea cercetării,
Nu pierdeţi vremea ascultând minciuni,
Vegheaţi ca să nu daţi nicicând uitării,
Chemarea de a fi mai drepţi, mai buni.

Căci nu e stâncă ca să n-o străbată,
A bunătăţii sfinte picături,
Ea va zdrobi cortina ferecată,
A răului şi negrei lui făpturi.
Februarie 2008 Ilie Belciu