Au înflorit măslinii pe Muntele Divin
și-nfrăgezesc lăstarii smochinilor Grădinii,
albită holda lumii se leagănă a plin
chemând secerătorii cu arderea neghinii.

Fecioarele-nțelepte lumina și-o-ntețesc,
răsună Miez-de-Noapte în clopot de aramă
străjerii de sub ziduri primejdii prevestesc,
și-n aer sună zvonuri ce-amenință și cheamă.

- Cum poți tu sta molatic în patul tău mizer?
Când freamătă văzduhul și țărna e fierbinte,
când tunete-nfundate cutreieră prin cer
și parcă se-nvârt morții cu zgomote-n morminte?

Privește Marea Poartă cum tremură-n ușiori,
și Timpul ce stă gata să bată Doisprezece!
Nu trec prin tine oare nici azi niște fiori
și-n viața ta nici astăzi nimic nu se petrece?