Blestemul Bagdadului

E vreme însorită-n miez de vară,
Pe uliţi primii oeameni jertfă cad,
Din depărtări venită într-o seară,
Se instalase moartea la Bagdad.

Rachete coborau din cer ca ploaia,
Lovind în ţinte fix dar şi răzleţ
Şi tot mai sus se ridica văpaia,
Ce-avea să ardă tot cei mai de preţ.

Palate ce se înălţau în soare,
Au ars precum ard crengile de brad,
Pe nimeni astăzi parcă nu-l mai doare,
Văzînd sfârşitul marelui Bagdad.

O negură acoperise-ntreaga zare,
Ca un potop al groazei pe Pământ,
Fără răspuns la marea întrebare,
Cine va fi învingător sau va fi-nfrînt?

Aşa a început aici durerea,
De care lumii astăzi nu-i mai pasă,
S-ar fi dorit poate de mult tăcerea,
Dar înrăiţi vrăjmaşii nu se lasă.

Pe râul ce trecea lin prin ,,Grădină",
Mesajul armoniei să î-l poarte,
Păzite de-a rachetelor lumină,
Plutesc în ape tulburi, trupuri moarte.

Ameninţată de osânda ciumii,
Trăieşte omenirea la Bagdad,
Ce-a fost cîndva un paradis al lumii,
A devenit acum un colţ de iad.

Dreptate- aici se face din secure,
Vai ! ce-a ajuns fiinţa omemnească,
Mai rău ca animalele-n pădure,
Unii pe alţii vor să se răpească.

Oameni sărmani ce nu au nici o vină,
Sânt omorâţi de oastea cea barbară,
Şi cerul parcă-ndurerat suspină,
Văzând cum s-anrăit cumplita fiară.
Ilie Belciu Mai 2005