Tumultul veacului ce îl străbatem
Aruncă-n noi săgeți înveninate
Și ne învață de la Pace să ne-abatem,
Din scutul ei. Și-n noi să plouă moarte.

Din frica morții străbătând popoare
Căzute sângerânde în abis
Am inventat prin veacuri curgătoare
O pace ce înseamnă compromis.

Ne plângem tot mereu de-nșelăciune,
Și că nu respectăm ce am promis.
Dar pacea noastră nu-i decât tăciune,
O semnătură ștearsă pe-un zapis.

Azi, când visăm să ne-adunăm în unitate,
Și-n pacea ce doar noi ne-am făurit,
Să nu uităm c-a scris a lumii carte
Cum ura, boala și războiul n-au murit.

Că scrise-n a istoriei lungi cronici
Sunt regi și vrăjbi, și pacea ce-au făcut,
O pace între oameni nestatornici,
Mereu călcată de războaie ce-au durut.

Când armistițiu-i pacea ce-o-alegem
Chiar și în adunările frățești,
Diversitatea-n cuget noi culegem
Și mii de-opinii împărțite, omenești.

Dar pacea ce ne-o dă chiar Domnul Isus
Prin Duhul când ne naște pentru cer
E pacea care nu cunoaște minus,
Unește cugetele într-un singur țel.

Iar cine are-această pace în viață
Nu poate sta sub o cupolă de păreri,
Ci gândul lui Hristos e singura substanță;
El țese-ntruna-n mine mângâieri.

Și-astfel, de-am pacea Lui deplin în mine,
Nimic din lume nu mă mai îmbie!
Cu pacea Sa, privirea mi-o-nsenine,
Deși sunt încă-n lume vrăjbi o mie!
Amin.