Smochinul
Autor: Suflet Călător
Album: Lăcrămioare (1)
Categorie: Trezire si veghere
Un om avea odată o vie... Și sădise,
Cu gândul bucuriei, într-însa un smochin.
Și-atuncea când să strângă smochine el venise,
Doar vântul adiase prin crengi și frunze lin...
Și se-amărâse omul, căci el veni să vadă
Răsplata pentru greul cu care l-a-ngrijit.
Dar în zadar sperase - Smochinul fără roadă
Ce falnic se-nălțase, cu ramul înverzit...
Vierului îi spuse cu fața întristată:
”Ale lui crengi degeaba țărâna o umbresc...
Pe aripile vremii se duc trei ani îndată,
Dar în smochinu-acesta plăcerea nu-mi găsesc...
Mai bine ia securea și trunchiul i-l despică -
Spre nimicire cadă cu totul la pământ... !
Căci nu se vede-ntr-însul o roadă cât de mică –
Speram la o smochină, dar am găsit doar vânt... ”
”O, Doamne... ” îi răspunse cu inima senină
”Un an, Te rog, mai lasă-l... și eu l-oi îngriji,
În voi săpa... și-oi pune gunoi la rădăcină.
Și poate că pe urmă smochinul va rodi...
Să-l tai, de nu, Stăpâne, cu inima-mpăcată,
Că i-ai mai dat o șansă să-Ți fie de folos...
De nu-Ți va fi, atuncea securea iau îndată
Și, cât îl vezi de falnic, se va așterne jos!"
Chiar noi suntem smochinul din pilda ce e dată,
Căci Domnul în grădina salvării ne-a sădit.
Dar prin veșmânul verde măcar un rod se-arată,
Să-i mulțumim că-n arșiți și ger ne-a îngrijit... ?
Și astăzi trece Domnul prin scumpa Lui grădină
Și cu răbdare-oprește picioru-n dreptul nost’...
Dar roadă nu-i... și-atuncea cu-n chip mâhnit suspină:
”Mai este vreo nădejde... ? Mai are, oare, rost?”
Sub frunzele-aparenței, El vede-n noi iubire?
Sau totu-i de fațadă, doar nume de ”creștin”...
Iubim cu-nflăcărare de-a fraților privire
Și când nu sunt prin preajmă scuipăm în ei venin?
Ni-i gândul fără pizmă și fără răutate?
Sau poate-un pui de ură în minte-am zămislit...
Chiar azi să ne dăm seama, tu, sora mea și frate,
Pe care drum, pe care cărare am pășit... ?
Dar rodul bucuriei copacu-mpodobește?
Sau a căzut atuncea când vântul s-a-ntețit...
Noi suferim că lumea pe noi nu ne iubește...
Dar Domnul, cât trăit-a aici, a fost iubit... ?
Cu inima amară privim la încercare –
”Ce tare arde focul ’n-al lacrimii cuptor... ” –
Dar aurul se-ncearcă în flăcări, în cuptoare,
Să fie fără zgură... curat, strălucitor...
Și mâna care caută prin ram găsește pace,
Printre sclipiri de soare cu zâmbet de copii... ?
Căci lumea-ntreagă astăzi în tulburare zace,
Temându-se de mâine, de ceea ce-a veni...
Nu-i liniște-ntre oameni, căci veștile-i frământă –
De negura uitării, de veșnicii se tem...
Da-n sufletele noastre chiar Domnul pacea sfântă
Lăsat-a... ca-n furtună noi liniște s-avem... !
Se dau deoparte frunze, în dulcea adiere...
Răbdare îndelungă, răspunde-mi... unde ești,
Iubită nestemată din lacrimi și durere,
Pe-a sfinților cunună ce-n slavă strălucești... ?
Putem răbda ocară, ispită și-ncercare... ?
Să stăm cu gura-nchisă, cu ochii înspre El... ?
Și Domnului pe cruce I-a fost durerea mare,
Dar gura n-a deschis-o la Jertfă blândul Miel... !
Prin crengile-nfrunzite, se vede bunătate?
C-așa-i de-ușor în lumea aceasta să fii rău...
Și inimile bune adesea-s încercate...
Dar ce-i aici disprețul, când ești în harul Său... ?
Fii bun cu cel de-alături... și-atuncea cel ce vede
Umblarea ta curată și traiul tău frumos,
Va sta să te asculte... Când vei vorbi va crede
Că mântuirea este în Domnul tău Hristos... !
O altă roadă sfântă e facerea de bine,
Dar mâna să întindă puțini azi se găsesc...
E lumea asta plină de dragostea de sine –
La cei ce plâng alături azi câți se mai gândesc... ?
Să fim cu mâna largă, cu brațele deschise...
Să spunem de Iubirea din cer ce a venit... !
Prea mulți suspină astăzi la porțile închise...
Prea mulți nu știu de Darul la Golgota primit... !
Apoi credincioșia e rodul ce se cere –
Avem Stăpân al vieții un singur Dumnezeu?
Și renunțăm la planuri, dorințe și plăcere,
Prin gânduri, vorbe, fapte, ca să-L cinstim mereu?
Ni-i inima predată în mâna Lui deplină?
Sau poate-o părticică i-am dat-o lui Satan...
Deschis-am, oare, ușa, să stea cu noi la Cină
Isus Hristos din slavă, ca Domn și Suveran?
Se vede-n noi blândețe, cum se vedea odată
Pe chipul plin de milă al Domnului Isus,
Așa că orișicare ființă-mpovărată
Găsea, privindu-I fața, alinul de nespus... ?
Ni-i glasul mângâiere, bandaj și alifie
La răni necurățate, care miros prea greu,
Ca cei ce ne ascultă să vadă și să știe
Că este vindecare, că este Dumnezeu... ?
Dar roada înfrânării pe drum ne însoțește?
Ni-i călăuză Duhul sau firea pe Pământ?
Acel cu dor de ceruri veșmântul și-l păzește
De pată, fiindcă Domnul i-a spus să fie sfânt... !
Să nu privim spre lume, spre ciorba ei de linte,
Să nu ne nimicească potopul de desfrâu... !
Cu ochii la cunună, să mergem înainte... ! –
La vale, înspre moarte, păcatul curgă râu... !
Smochinule, ia Apa curată... și rodește
Spre slava Celui care în Viață te-a sădit... !
Privește la iubirea cu care te-ngrijește...
Privește la iertarea cu care te-a primit... !
El curăță cu milă... și rana e spre viață –
Nu te mâhni în tine, de Domnul te-a mustrat...
Când trece prin grădină în zori de dimineață,
El vrea să strângă rodul cel binecuvântat... !
Amin.
Preluat de la adresa:
https://www.resursecrestine.ro/poezii/275129/smochinul