Cunoaște Dumnezeu și lacrima căzută
Pe perna frăgezită de apele-dureri,
Și strigătu-nnoptării, furtuna nevăzută,
Și focul disperării din crudele tăceri...

Cunoaște Dumnezeu și-oftatul stins în șoapte,
A ochilor lumină urlând neauzit...
Și lupta cu plăcerea păcatului din noapte,
Ce luptă să te vadă în groapă, nimicit...

Cunoaște Dumnezeu și dragostea-ți curată,
Și ruga neștiută, la margine de pat...
De-aceea scumpu-ți Tată nu va lăsa vreodată
Ființa ta să cadă distrusă... niciodat’... !

Cunoaște Dumnezeu suspinul ce Îl cheamă,
Când vorbele puterea rostirii n-o găsesc...
”Cum poate fi copilul lăsat de a sa mamă... ?
Cu-atât mai mult pe tine Eu nu te părăsesc... !

Cum poate să își uite o mamă copilașul,
Când el făr’ ocrotire nu poate viețui?
Și chiar dacă îl uită, oricât de-amar e ceasul,
Oricât de grea ți-e lupta, Eu nu te-oi părăsi!”

Această promisiune nu poate fi înfrântă -
De El numai păcatul ne poate despărți!
Căci Domnul este veșnic, iar vorba Sa e sfântă –
De-ar trece-uscat și ceruri, ea tot s-ar împlini... !

Nici moartea și nici viața, sau orișice făptură,
Adâncuri și înalturi, nici îngeri... n-or putea,
Decât un suflet mândru, hain și plin de ură,
Să ne înstrăineze de blânda fața Sa...

Mai luptă și mai rabdă, mai crede, mai iubește... !
Va trece încercarea la fel cum au trecut
Și alte suferințe... dar Cel ce te-ntărește
E Cel ce nu cunoaște sfârșit, nici început... !

Amin.