Ce merit am avut să mă iubești
Și ce-am făcut, Isuse, pentru Tine,
Ca să cobori din cer să Te jertfești... ?
Că-n cerul Tău era așa de bine...

Acolo nu purtai cununi de spini,
Ci o cunună veșnică de slavă...
Acolo nu plângeai printre străini...
Nici bice nu cădeau fără zăbavă...

Acolo nu erai întins pe lemn,
Cu inima în mii de cioburi toată...
Și nimenea nu Îți cerea un semn –
De ești Hristos, să Te cobori îndată...

De ce-ai lăsat pe-al cerurilor prag
Oștirile cu fața-nlăcrimată... ?
Sau omul Îți era nespus mai drag,
Cu soarta lui de abur zbuciumată,
Cu trupul lui de tină fără glas,
Cu aripa spre nemurire frântă... ?

De ce-ai venit la noi și n-ai rămas
S-auzi cum măreția Ți se cântă... ?
Ce dor Te-a-mpins degrab’ aicea jos... ?
Ce milă necurmată... ? Ce iubire... ?
Precum Isaac pe muntele stâncos
Te-ai dus cu-a mea povară la jertfire...


Ce tare bolovanii usturau...
Ce rană mi-au lăsat adânc pe umăr...
Și tot mai mult pe rană apăsau –
Suspinele-mi strigară fără număr...

Știam că nu e mult și am să cad...
Să mă ridice nimeni nu-i pe cale.
Mă-nspăimântau și vocile din iad...
Dar am simțit atunci brațele Tale.

Și Te-ai uitat atunci în ochii mei...
Și am știut atunci că Ție-Ți pasă –
Puteam citi cât mă iubești prin ei,
Prin negura de deznădejde groasă...

Și-atunci povara toată mi-ai luat
Și mi-ai întins pe rană alifie...
Și, de păcatul veșnic ușurat,
Am plâns cu foc nespus, de bucurie...


Dar vai... ! Povar-ai pus-o pe ai Tăi
Umeri brăzdați adânc de-atâtea bice...
Treceau pe drum atâția oameni răi,
Dar nimeni nu se-oprise s-o ridice...
Treceau nepăsători în drumul lor,
Și, totuși, îi simțeam așa departe...

Desăgile nu-Ți apăsau ușor,
Cu bolovani, pe sângerândul spate...

Isuse, îmi părea așa de rău...
Știam că pentru mine-atât Te doare...
Priveam adânc mâhnit spre chipul Tău –
Vedeam și spinii-nfipți în tâmplă tare...

Și-atunci am vrut coroana să Îți smulg,
Ca spinii răi în cap să nu-Ți mai intre...
Și când mă întindeam la ea s-ajung,
Nu m-ai lăsat... Și ai pășit ’nainte.

Mi-era rușine c-ai lăsat să iei
Povara mea... Mi-era așa rușine...
Căci nu purtai doar bolovanii mei –
I-ai luat și de la alții-așa ca mine...


Am alergat... Din urmă Te-am ajuns.
Sfios... și cu privirea aplecată,
Puteam să văd piciorul Tău străpuns
Și praful de pe calea-nsângerată...

Am vrut să Îți vorbesc... dar n-am putut –
Simțeam că se dărâmă totu-n mine.
Dar Tu în palme chipul mi-ai ținut
Și am știut că o să fie bine.

”Ce merit am avut?” ”E totul har –
Viața Mea am dat-o pentru tine,
Să fii salvat, pe-al Golgotei Altar...
Însă de azi trăiește pentru Mine!”

Amin.