Dac-aș vorbi a îngerilor limbă
Sau limba orișicărui muritor,
Când Dragostea nimic în min’ nu schimbă,
Aramă-s sau chimval zăngănitor...

De-aș fi profet sau dacă aș cunoaște
Întreaga-nțelepciune pe Pământ,
Când Dragostea curată nu mă naște,
Întocmai sunt ca pleava dusă-n vânt...

Și de-aș avea credința neclintită
Și l-al meu glas și munții s-ar muta,
La ce mi-ar fi aceasta folosită,
Când Dragoste în mine n-aș avea... ?

De-aș da și la săraci averea toată
Și trupul meu să fie ars pe rug,
Fără Iubire-acestea niciodată –
Jertfiri și-oricâte lacrimi – nu ajung...

Căci Dragostea e plină de răbdare,
De bunătate-așa ca un pahar...
Și-alăturea vreunul dacă are
Mai mult, nu-l vede-n ciudă și-n amar...

Ea nu se laudă, nici nu se mândrește,
Nici nu se poartă necuviincios...
La rău ea nicidecum nu se gândește
Și nici nu umblă dup-al ei folos...

Nu, Dragostea nu este mânioasă,
Căci gura-nchisă poate a-și ținea...
De Adevăr se-arată bucuroasă,
Dar de minciună se va întrista...

S-acopere orice greșeală poate,
Să sufere tot ce-i de suferit...
Ea crede și nădăjduiește toate...
Și Dragostea nu va avea sfârșit.

Și proorocii... Și limbi... Și cunoștință... –
S-a termina cu toate într-o zi...
Dar Dragostea-n eternă biruiță
Deasupra tuturor va dăinui... !

În parte azi cunoaștem fiecare
Și-n parte fiecare proorocim,
Dar ce-i desăvârșit curând apare
Și totul deslușit o să privim...

Eram și eu copil odinioară –
Vorbeam, gândeam, simțeam ca un copil,
În piept c-o ne-ncercată inimioară...
Dar am trecut ușor prin timp, tiptil...

Mă-mpresurase-a vremilor vâltoare...
Simțeam adânc în mine că tot cresc...
Și-atunci când mă făcusem un om mare,
Am lepădat ce-a fost copilăresc.

Acum vedem știrbit această viață,
Ca-ntr-o oglindă-n chip întunecos,
Însă atunci vedea-vom față-n față –
Viața, pe deplin și glorios... !


Rămân ca un stindard acestea trei –
Credința și Nădejdea și Iubirea –
Dar cea mai mare s-o găsești, de vrei,
IUBIREA-i Dumnezeu... Și Mântuirea... !

Amin.