Chiar pe iapa cea mai bună
Nu poți pune două șei,
Nici pe căile câmpiei.
Ce nu poate, nici soției
Niciodată să nu ceri.
Nu-i mai provoca dureri.

Nu e munte să nu-și aibă
Valea lui la fel de mare,
Nici pe lume bucurie
Care pururea să ție,
Să nu aibă supărare,
Să nu aibă strâmtorare.

Nu e om cu daruri ’nalte
Să nu aibă vreo scădere.
Ce nu-i cu putință-n lume,
Om de rând să își asume,
Nici la soțul tău nu-i cere,
Mai bine i-ai fi mângâiere.

Ce folos de minte multă,
Dacă nu e folosită?
Ce folos de bogăție?
Nu te duce-n veșnicie,
Dacă inima-i zgârcită
Și pe sărac îl evită.

Ce folos de frumusețe,
Dacă-i viața prea ușoară?
Ce-ar putea fi bucurie
Ajunge necaz să fie,
Poate deveni ocară
Și rușine, bunăoară.

E un fel de a ucide
Cu-al bârfirii-amar venin
Lângă izvorul cel limpede
Pe-un nevinovat când crede
Și se-așteaptă mai puțin,
Lângă tufa de afin.

Creștine, ai grijă, luptă
Și zdrobește-ndemnul rău!
Care vrea să-ți otrăvească,
Poate chiar să nimicească
Pe cel ce-i fratele tău,
Cu care te rogi mereu.
Amin.
(Duminică, 27 decembrie 2020)