Nu-i nimeni să-nțeleagă... dar Tu mă înțelegi,
Când nici chiar eu nu mă-nțeleg prea bine.
Când medici nu-s pe lume, Tu rănile îmi legi
Și-mi pui balsam, durerea să-mi aline...

Nu-i nimeni să asculte... dar Tu asculți mereu –
Urechea Ta-i de-a pururi aplecată,
Când strig de se ridică spre mine valul greu
Din marea de păcat învolburată...

Nu-i nimeni să mă strângă la piept... dar Tu apari
Ca Sol neprețuit al Mângâierii –
Tu, Soare ce în bezna de lacrime răsari,
Frângând în moarte nopțile durerii...

Nu-i nimeni să mă facă să simt că e aici,
Cu brațul de cuvânt să mă ridice.
Dar Tu întinzi o mână – din valuri mă ridici,
Din ploaia loviturilor de bice...

Nu-i nimeni să mă-ndrume pe Drumul cel curat
Și mulți ar vrea-n prăpăstii să mă tragă.
Dar Tu-mi arăți Cărarea când cerul s-a-nnoptat –
Mă-ndrumă-n bezna lumii-o voce dragă...

Nu-i nimeni să-mi dea viață în mreaja morții reci,
De-a ei otravă sufletu-nvenină.
Dar sângele salvării mă face viu pe veci,
Și gândul ăsta lacrima-mi alină...

Nu-i nimenea, Isuse, Prieten și Stăpân ca Tine,
De-aș căuta în lumea toată...
De-aceea vreau de-a pururi cu Tine să rămân –
Să nu mai fim departe niciodată... !

Amin.