Dorul Veşniciei

Pe-acest pământ blestemat
Cuprins de-amar şi suferinţă,
Dar nu lăsat... în necredinţă
Sunt lacrimi multe de vărsat
Căci sunt dureri în neputinţă.

Dar El nu ne-a lăsat singuri
El, Domnul ce e bun şi Sfânt
Ne-a căutat, ne-a dat avânt,
Chiar de noi în multe rânduri
Ne-am depărtat de la cuvânt.

Ne-a auzit al nostru geamăt
Când am pierdut orice putere,
Ne-a perceput crunta durere
Care la El ajuns-a-n freamăt
Prin glasul rugii-n priveghere.

Şi când în marea Sa-ndurare
Răspuns El ne-a dat la cereri,
Prin sfinte şi dulci mângâieri,
Credinţa a prins îmbărbătare
Şi s-a întărit, prinzând puteri.

Şi Doamne, totu-i cu putinţă
Acelui, ce-n Tine se-ncrede,
Şi prin credinţă el Te vede,
Căci scumpa Ta făgăduinţă
El printre lacrimi o-ntrevede!

Când îl treci de strâmtorare
Depăşind valul vrăşmăşiei -
Spre-a regăsi zorii bucuriei,
În suflet dragostea Ta mare
Aprinde-un dor, al veşniciei!

Flavius Laurian Duverna
20 aprilie 2008